Anii cei mai frumoși

Din când în când, câte un prieten postează o amintire din copilărie, sau din liceu. Sau o discuție amuzantă cu propriii copii. Și mereu, dar mereu, apare persoana neajutorată intelectual care oftează cu tot patetismul universului: Anii cei mai frumoși. Sau: Cea mai frumoasă vârstă. Sau: Vârsta fericirii. Sau orice alt clișeu idiot pe temă.

Iar eu stau mereu și meditez cu groază ce vieți oribile trebuie să ducă oamenii ăia, dacă anii copilăriei și ai liceului au fost cei mai frumoși.

Din punctul meu de vedere, viața adevărată începe la 20 de ani. După ce termini cu educația obligatorie, după ce începi să produci bani, după ce capeți control pe tot ceea ce faci și apuci să-ți exerciți voința și opțiunile. E singurul mod în care merită trăită viața.

Și copilăria, și adolescența mi s-au părut îngrozitoare la momentul lor, taman din acest motiv. Altcineva îți spunea ce să faci. Altcineva îți spunea ce ai și ce nu ai voie. Altcineva hotăra la ce oră vii acasă, și tot altcineva hotăra ce anume din ce faci e bine, ce e rău, și ce pedeapsă meriți.

Amuzant e un episod pe care nu mi-l amintesc, dar mi l-a povestit mama. Am început la 6 ani școala. Încă nu avusese loc divorțul, iar înainte de divorț mama fusese foarte tandră și iubitoare. Trauma că bărbatu-su e un fustangiu care a făcut pipi pe încrederea ei a fost cea care a dus la tulburările de mai încolo.

Mbun, și îmi povestește ea mereu:

– Mi-am luat concediu o săptămână, să te ajut cu primele teme. Prima zi a fost deschiderea festivă și ați primit manualele. A doua zi, primele teme. Ai venit acasă și ai început să ți le faci. M-am așezat lângă tine. Tu te-ai uitat la mine cu o privire de funcționar public care n-are chef de public. Am zis: Vreau să te ajut. Iar tu mi-ai răspuns: Temele sunt treaba mea!

Eu, evident, nu mi-amintesc episodul, dar e o încântare să aflu că eram o sassy b**ch încă de mic copil.

Dar pe atunci, trendul de parenting se baza pe noțiunea de control absolut asupra copilului, pe modelarea lui ca element obedient. Iar eu aveam acest obicei să întreb, de câte ori mi se spunea că ceva trebuie, sau nu trebuie: De ce?

Și niciodată nu acceptam: Așa se face.

De ce se face așa și nu altfel?

Sunt adulți cărora nu le-a păsat niciodată de ce se face așa și nu altfel. Așa face toată lumea, așa facem și noi. Punct.

Dar poate nu vrem să fim ca toată lumea?

Ba da, n-are cum să greșească toată lumea.

Mă rog, îmi dau seama că e greu cu un copil care te terorizează cu nevoia de a explica fiecare răhățel mărunt și, până la un punct, fiecare copil e vampirul energetic și sursa majoră de stres a celor care-l cresc. Și îmi dau seama că e greu, într-un raport care pe vremea aceea era privit ca unul de absolută autoritate (Eu te-am făcut, eu te omor!), să ai persoana care, cu biberonul la gură, pune mereu sub semnul întrebării orice formă de autoritate.

Pe scurt, copilăria și adolescența mea au fost un chin, din multe, multe motive (nu-mi plăcea de mine, nu-mi plăcea de alții, nu aveam bani niciodată, nu aveam libertate, știau mereu alții ce e mai bine pentru mine, fără să mă consulte, și foarte multe persoane îmi dădeau ordine strict pe baza faptului că ele erau adulte și eu nu. Abia acum, ca adult la rându-mi, realizez ce bull5h!t și ce impostură e chestia asta, de fapt.)

De ce ar fi liceul perioada celor mai frumoși ani? Când toată lumea e extrem de nesigură pe sine, și se apără cum poate, mulți terorizându-și sau umilindu-și colegii? Când vrei foarte tare să fii luat în serios, dar nimeni nu o face? Când multă lume încă îți vorbește ca și cum ai avea trei ani? Când nici tu nu ești sigur cine și ce îți place, și de ce?

Dar pentru unii oameni, asta e cea mai frumoasă perioadă a vieții lor. Și o mai și declară public, afectat, cu emfază.

Practic, e ca și cum ți-ai face coming outul. Nu ți-a mers bine decât atunci când au luat alții decizii pentru tine.

Trist.

(sursa foto: www.sn.at/panorama/kinder/pubertaet-mit-erziehen-ist-dann-schluss-3504676)