Tudor Arghezi ‒ jocul de-a propaganda

Preocuparea de a face oficialităţii comuniste concesiile pretinse cu o fermitate inflexibilă şi de a păstra totuşi (măcar ceva din) o individualitate artistică originară poate fi identificată la mulţi scriitori în perioada postbelică. Mai exact, la toţi scriitorii cu o conştiinţă a vocaţiei lor. Iar soluţiile s-au dovedit a fi foarte diferite, de la o mimare a adeziunii și până la o aderare sinceră, realizată în urma unui tragic proces de autoiluzionare; de la plata unui fel de impozit ‒ prin sacrificarea unei părţi strict delimitate din operă ‒ până la infestarea întregii opere cu o doză de substanţă propagandistică; de la sinuciderea socială, prin abţinerea totală de la orice manifestare publică, la o implicare frenetică în viaţa politică, cu speranţa secretă de a obţine din când în când, de la persoanele suspuse devenite binevoitoare, aprobarea pentru o exprimare ceva mai liberă.

Tudor Arghezi a recurs la următoarea soluţie:

Nu şi-a inventat alt fel de-a scrie. Dar a început să exhibe acele particularităţi ale scrisului său care conveneau regimului şi să nu le mai cultive pe cele care iritau. El îşi manifestase de multe ori, spontan, în afara oricărei ideologii, o antipatie plebeiană faţă de clasele de sus. Această aversiune înnăscută (sau datorată unor complexe, este greu de stabilit, nu facem psihanaliză) şi-a reactivat-o, iar apoi şi-a valorificat-o la maximum, prezentând-o ca pe o duşmănie programatică faţă de „burghezo-moşieri” şi „exploatatori”. Şi invers: mai vechea şi notoria lui atracţie pentru problemele religioase şi-a reprimat-o până la a o face insesizabilă. (Iar uneori a dat de înţeles că atitudinea dubitativă din „psalmi” – expresie dramatică a setei de dumnezeire – ar fi fost de fapt o formă incipientă de ateism!).

Ciclurile de poeme 1907 – peizaje şi Cântare omului, publicate sub formă de volume în 1955 şi, respectiv, 1956, au avut mare succes, dar un succes artificial (în genul „alegerilor” pe care comuniştii aflaţi la putere le câştigau de fiecare dată cu 99, 99 la sută). Au fost comentate elogios de toţi criticii şi istoricii literari, printre care G. Călinescu, T. Vianu, M. Ralea şi Ov. S. Crohmălniceanu, au intrat în manualele şcolare, au devenit piese obligatorii în recitalurile de versuri de la radio şi televiziune. Aceste exorbitante cheltuieli de reprezentare nu le-au mărit însă valoarea.

Puţin semnificative din punct de vedere artistic, amplele construcţii epico-lirico-propagandistice argheziene sunt un instructiv document de psihologie a creaţiei. Ele dovedesc cu câtă seriozitate s-a angajat Tudor Arghezi în găsirea unei formule de colaborare sau măcar de nonbeligeranţă cu autorităţile.

Asemenea redistribuiri de accente într-o creaţie literară nu rămân ‒ cum poate crede autorul în cauză, mândru de abilitatea lui ‒ fără consecinţe. Ciclul de poeme 1907 – peizaje, de pildă, este şi nu este arghezian. Arghezianismul şi-a pierdut ceva esenţial: gratuitatea. Când îşi exprima propriile lui sentimente faţă de oamenii din protipendadă, poetul îşi îngăduia luxul să o facă într-un mod capricios, în căutarea efectului estetic. Răutatea devenea un joc de-a răutatea, denigrarea se transforma în artă. Acum însă, simţindu-se supravegheat de teoreticienii luptei de clasă, el trebuie să fie necruţător şi prozaic în portretizarea „ciocoiului”:

„Trecând ciocoiul, ieri, prin arătură,/ Numai l-aud că zbiară şi mă-njură./…/ Dacă e vorba să ne dăm pe faţă,/ Hoţia de la curte şi ciocoi se-nvaţă.// S-a înnegrit, de mult ce-i otrăvit,/ Că-l ţintuiam cu ochii şi nu m-am căciulit.” (Trecând ciocoiul).

Sunt cazuri în care poetul coboară până la versificarea unor teze marxist-leniniste, cum este aceea potrivit căreia revendicările celor „exploataţi”, formulate paşnic, n-au eficienţă şi că singura metodă de a obţine drepturi rămâne violenţa:

„Ne-am plâns la stăpânire,-n deşert, că cel mai tare/ E cel umflat mai bine de pungi în buzunare./ Nu căuta dreptatea domnească, frăţioare./ Ia-l pe ciocoi ca hreanul şi dă-l pe răzătoare.” (Pe răzătoare).

Dar chiar şi în secvenţele cele mai elevate se simte ‒ şi aceasta strică totul ‒ intenţia de a satisface sau măcar de a nu contraria aşteptările „tovarăşilor de la partid”. Puţinele comparaţii inspirate – cum este aceea, faimoasă, dintre extinderea incendiilor în timpul răscoalei şi aprinderea lumânărilor una de la alta la Înviere – se pierd într-o masă de versuri tendenţioase.

Ciclul Cântare omului nu are mai multă autenticitate, deşi i s-au adus multe elogii (Tudor Vianu îl considera „una din cele mai de seamă contribuţii literare ale socialismului la cultura lumii întregi”). Încă din momentul în care l-a proiectat, poetul putea să fie sigur de succes. În primul rând, avea să placă însăşi ideea de a face apologia omului, întrucât proslăvirea ‒ demagogică – a omului era la ordinea zilei. În al doilea rând, avea să fie apreciat caracterul monumental al întregii construcţii, regimul comunist având obsesia monumentalităţii. Şi, în al treilea rând, era imposibil să nu se observe ‒ ca un semn de bună purtare a autorului ‒ faptul că evoluţia omului, de la constituirea limbajului articulat şi până la descoperirea energiei atomice, era reprezentată pe baza unei scheme propuse de „materialismul dialectic şi istoric”.

Rămânea loc şi pentru arghezianism? Rămânea. Poetul specializat în celebrarea uneltelor simple şi ingenioase putea să se desfăşoare cu prilejul enumerării meritelor de născocitor ale omului. Ceea ce a şi făcut, cu virtuozitate, însă numai într-un poem:

„Vicleanul ferăstrău,//Tovarăşul şi şoarecele tău,/ Care-şi strecoară firul ca luciul de oglinzi/ În curmeziş, prin codri, şi îi despică grinzi./…/ Ai născocit odată şi o nimica toată,/ Cât ghimpele săracul,/ De mic şi iute: acul;/ Şi harnicul nimica, vioi ca o lăcustă,/ Se-nghesuie şi-aleargă pe marginea îngustă/ Şi-mbracă omenirea de miile de ani:/ O sculă genială, cinci ace la doi bani.” (Născocitorul).

În rest, el s-a conformat unor „indicaţii” care nu i s-au dat în mod explicit, dar pe care le presupunea. În cele 30 de poeme care compun ciclul pot fi identificate, desigur, şi sintagme de o remarcabilă plasticitate, aşa cum la Casa Poporului ni se oferă privirii (dacă între timp nu s-au furat) şi candelabre, lambriuri sau mozaicuri cu adevărat frumoase. Însă ansamblul are ceva iremediabil greoi, mohorât şi de prost-gust. Cântare omului este o Casa Poporului în spaţiul literaturii.

*

În redacția revistei România literară se mai păstrează și azi, cu evlavie, fotoliul în care a stat în 1962, când a vizitat redacția, Tudor Arghezi (revista se numea atunci Gazeta literară, după modelul publicației sovietice Literaturnaia gazeta).  În timpul ședințelor de sumar, mă uit pe furiș la acel fotoliu și mi-l imaginez pe poet studiindu-ne ironic prin lentilele ochelarilor cu rame negre și ținându-și bastonul vertical, cu mâna dreaptă, ca pe un sceptru.

Eu n-am fost de față când a avut loc acea vizită (aveam cincisprezece ani și eram elev la un liceu din Suceava). Dar ulterior, în timpul studenției mele la București, l-am întâlnit întâmplător pe poet pe stradă, pe lângă Universitate, și, luându-mi inima în dinți, i-am spus:

− Dv. ați povestit într-o tabletă că, la vârsta de nouă ani, v-ați întâlnit pe stradă, față în față, cu Eminescu. Și țin minte exclamația dv.: „L-am văzut pe Eminescu!” Acum pot să scriu, la rândul meu, că la vârsta de nouăsprezece ani l-am văzut pe un om care l-a văzut pe Eminescu.

Arghezi nu s-a arătat deloc încântat de această ideea a mea (cu care, sincer să fiu, credeam că o să-l cuceresc). S-a uitat ursuz la mine și mi-a dat o replică neprietenoasă:

‒ Adică eu sunt un intermediar?!

Apoi s-a urcat într-o mașină cu șofer care îl aștepta pe strada Edgar Quinet. Mi-am dat seama, tardiv, că fusesem, involuntar, nepoliticos. Din ceea ce spusesem se putea înțelege că Arghezi conta pentru mine nu ca poet, ci doar ca un om care l-a văzut pe Eminescu. Ar fi trebuit să-i spun cu totul altceva: „…țin minte exclamația dv.: «L-am văzut pe Eminescu!» Acum pot să scriu, la rândul meu, că la vârsta de nouăsprezece ani l-am văzut pe Arghezi.”

Despre mașina în care s-a urcat poetul după întâlnirea cu mine am aflat ulterior că îi fusese dăruită de Gheorghe Gheorghiu-Dej (care se simțea probabil vinovat pentru marginalizarea poetului, din motive politice, în primii ani de după instaurarea comunismului). Gheorghe Gheorghiu-Dej a murit în 1965, dar noul conducător al PCR, Nicolae Ceaușescu, nu i-a retras lui Tudor Arghezi acest privilegiu. Mai mult decât atât, la moartea poetului (petrecută la 14 iulie 1967), Nicolae Ceaușescu i-a organizat funeralii naționale și, în plus, a stat el însuși de gardă, împreună cu alți înalți demnitari comuniști, la catafalcul lui Arghezi.

Țin minte bine momentul pentru că eu și prietenul meu, George Arion, ne-am dus la Ateneu să vedem ceremonia. (Fotografia pe care o reproduc alături, luată din „Fototeca online a comunismului românesc”, având cota arhivistică G248, înfățișează alt moment al funeraliilor.) Nicolae Ceaușescu și alți șapte nomenclaturiști făceau efectiv de gardă, stând patru pe o latură și patru pe cealaltă latură a catafalcului. Îi vedeam drepți și imobili, exprimând un respect fără margini față de trupul neînsuflețit, și m-am bucurat, cu o anumită maliție, că până și ei recunosc că un mare poet înseamnă mai mult decât un om politic, fie el și atotputernic. Nu-l cunoșteam decât pe Nicolae Ceaușescu, toată lumea își pusese în el mari speranțe. Aflu acum din ziarele epocii cine erau ceilalți șapte tovarăși smeriți: Chivu Stoica, Alexandru Bârlădeanu, Emil Bodnăraș, Ilie Verdeț, Iosif Bank, Paul Niculescu-Mizil, Manea Mănescu.

(text apărut în România literară nr. 7/ 2019)