Leonard Oprea 
„… nu istoria se repetă… întru adevăr doar omul repetă istoria – mereu…” (Theophil Magus)
Astfel, primăvară de primăvară, când primii ghiocei străpungeau semeți zăpada, Regii triburilor Pământului se călătoreau ei înșiși înspre Templul Legendelor Lumii, unde primeau învățături și sfaturi atât de înțelepte despre cum să-și păstorească popoarele în pace și bunăstare, sau cum să-și ducă războaiele drepte, ori cum să nu pornească războaie nedrepte. Sau, nu o dată, cum să-și întocmească legile și să-și judece supușii. Ori, cum să cumpere și să vândă, să clădească noi așezări și așa mai departe.
Amot re-văzu cu ochii sufletului și ai inimii, ai minții și întregii sale ființe – într-o străfulgerare – tot acest răstimp cât o viață de om. Da, acolo, în vis, amintirea tinereții sale îl înfioră prelung, prelung.
Darămite duhul de lumină, strămoșul său îi șopti din nou: „Și, mai iată Amot….”
Astfel, Amot o văzu pe Adona, fecioara cu plete castanii bogat revărsate până la șoldurile înguste; fecioara cu ochi migdalați – ametist aprins de focul dragostei pentru el; fecioara având trup subțire și picioare cu genunchi puternici, rotunzi și glezne de căprioară, alergând spre el, cu întredeschise buze de fragă și sâni mereu necopți zvâcnind sub bluza din pânză alba, subțire … chemându-l cu clopoțelul ei de copil răsfățat: “Amot, Amot, hai, prinde-mă! Poți ?… Hai !…”
În visul său Amot simțea cum toata viața sa era cuprinsă acolo, în zâna fecioară Adona.
Iară Amot fierbinte dorea în visul său să coboare în poiana aceea și să o strângă la pieptul său pe Adona, să o sărute și iarăși să o sărute și să nu faca nimic, nimic altceva, decât să o sărute pe Adona.
Dar, strămoșul său, dintr-o dată îi poruncea cu voce oțelită: „Amot, Amot, privește în spatele tău, în dreapta ta, în stânga ta, în fața ta – înalță capul și privește, Amot!”
Amot asculta porunca și, ce zărea?
Amot se zguduia, căci în spatele său, în dreapta, în stânga sa și în fața sa, acolo unde cerul de fiecare dată parcă se unea cu pământul – într-o rotire continuă, încingând Pământul și lumea, Amot vedea înfățișare de spaimă, alcătuire din foc și fum și sânge și negură și lumină de întuneric, o ființă cu mii de chipuri și mii de trupuri și mii de brațe și mii de picioare și mii de colți, și mii de gheare și mii de limbi înspicate și mii de ochi de tăciune aprins – mii străfunduri întunecate și fără de sfârșit și, din toată alcătuirea acelei ființe țâșnind flăcări grozave când înspre el, când înspre lumea deasupra căreia plutea.
„Da, Amot…” îi vorbea răspicat strămoșul său, „…da, Amot, da, el este Cel fără de Chip si Trup, Cel fără de Inimă și Suflet, Cel fără de Lumină, da, este chiar el, Cel care poate fi oricine și în oricine, Prințul Întunericului, Beliazar. Și, precum bine știi, iar el știe și mai bine, ceasul său a sosit. Întunericul e pregătit a supune, a înrobi din nou Lumina. Fii pregătit, Amot!”
Cumplit se cutremura Amot auzind urletul cu mii de glasuri, simțind în nări mirosul de
mii și mii de ucideri, de mii și mii și mii de cadavre.
Apoi, se trezea brusc, lac de sudoare și voia să strige după ajutor, însă nu avea glas, nu reușea decât să horcăie, parcă dintr-o dată slobozit din gheara ce-l sufocase.
Al treilea vis a fost foarte scurt și foarte clar.
În vis i se înfățisa Iosif. Ținea strâns în mânuțe o cupă din argint vechi și încercuită cu rubine.
Iosif rostea doar atit: „Iubesc.”
Apoi, alături de copil, se văzu pe el-însuși.
Înalța către cer o spadă cu lama lungă, fulgerând alb-albăstrui, având apărătoarea și capătul mânerului întărite cu safire.
Amot rostea doar atât: „Închinare”.
Pe urma, în stânga lui Iosif stătea drept, neclintit – Regele Theophil.
În mâini, în dreptul inimii ținea o carte învelită în piele neagră și zăvorâtă cu noua peceți, fiecare pecete, un diamant cu noua fețe.
Theophil rostea doar atât: „Mulțumesc.”
După aceea Amot se trezea și murmura pentru sine: iubesc și mulțumesc, după care își pleca fruntea.
***
În a treia zi, după ce s-a îmbăiat și a primit straie noi, precum ale regelui Theophil, după ce s-a înveșmântat astfel și s-a oglindit cu încântare, după ce a gustat câte ceva din bucatele aduse de slujitorii regelui și după ce a sorbit din cupa cu vin precum sângele înspumat, Amot a fost condus într-o încăpere cu pereții ca de șofran, luminată de patru torțe cu flacăra albăstruie, prinse în inele de aramă, câte una pe fiecare perete.
Acolo, pe un jilț simplu, din lemn de stejar ars și lustruit, în dreptul unei mese rotunde, tot din lemn de stejar ars și lustruit, pe care se aflau doar doua cupe de argint încercuite cu rubine, cupe umplute cu același vin ca sângele înspumat, acolo îl aștepta regele Theophil. Pe umărul său se hodinea șoimul cu cap negru înspicat de pene albe și roșii.
La picioarele regelui, lungit pe podea, lupul suriu veghea cu ochii întredeschiși.
Amot se aseză în jilțul aidoma cu al regelui, aflat de partea cealaltă a mesei, față-n față cu Theophil.
Acesta își înălță ușor cârja, zâmbind cald:
– Să trăiești și să te împlinești întru Cel Prea Înalt și Sacru, Amot ! îi ură regele și își înălță cupa.
– Să fie asupra mea dragostea și înțelepciunea ta întru Cel Prea Înalt și Sacru, Rege al Munților Răscrucii, răspunse Amot, înălțând la rându-i cupa.
Șoimul fâlfâi aripile sale, iar lupul zâmbi pe sub mustăți.
Regele Theophil și Amot ciocniră. În întreaga încăpere clinchetul de argint al cupelor răsună a înaltă binecuvântare.
Sorbiră din vinul puțin dulce-amărui, mirosind a tămâie și smirnă.
– Amot, începu a glăsui cu vocea sa domoală Theophil, da Amot, știi prea bine, ai avut aceleași trei vise.
Nestemata dintre sprâncenele lui Theophil prinse a pâlpâi lumină albă.
– Sunt anume încercările prin care vei trece și sunt trei aceia care vor lupta ca ele să fie împlinite: tu, Amot; băiatul tău, Iosif și eu, Theophil. Tu și Iosif veți avea ca slujitori întru toate cele pe Raman, tigrul țintat, și pe Luron, dragonul ca de smarald. Dar, înainte de a-ți spune mai multe, lămuritoare, răspunde Amot – cunoști tălmăcirea viselor tale ?
– Rege Theophil, zise Amot, cred că…
– Da, caci visele sunt povestite în chiar prima carte a Legendelor Lumii. Iar tu cunoști Legendele Lumii ca nimeni altul.
– Sunt doar… în treacăt povestite, zise Amot, dar tălmăcirea lor…
– Da, îl întâmpină Theophil, însă tălmăcirea lor, da, este bine ascunsă. Atât de bine ascunsă în vorbe meșteșugite, încât doar unul singur, doar Unul dintre Marii Preoți și eu, Regele Profet, să pătrundem Taina. Nu-i așa?
– Da, mărite Theophil.
– Așadar, continuă Theophil, în profeția mea, dăruită de Cel Prea Înalt și Sacru, acel ales, tu ești Amot. Cunoști și acest adevăr, nu-i așa?
– Da, rege Theophil – cunosc. Altfel nu m-ai fi chemat, altfel nu aș fi venit, altfel nu m-aș închina ție întru totul.
– Amot, știi prea bine, eu am fost frate întru Credință și Taină al străbunului tău și al tatălui tău, de asemenea. Eu ți-am fost umbră ocrotitoare încă din ceasul nașterii tale. Niciodată nu ai fost singur. Niciodată nu ai fost părăsit, chiar și când ai întâlnit-o pe Adona cea de neprețuit pentru tine. Chiar și când s-a născut copilul tău atât de binecuvântat și hăruit de Însuși Cel Prea Înalt și Sacru să făptuiască alături de noi, odată cu noi și cu pe deasupra noastră măsură. Da, Amot – cu înaltă prețuire peste vremuri și vremuri, va fi pomenit numele băiatului tău, Iosif.
Amot se înfioră având în fața ochilor pe Iosif – un ghiocel răzbind zăpada și cântând soarele, luminând firea cu semeția sa de copil fraged, netemător.
– Cunosc toate acestea. Le cunosc bine. Și mărturisesc rege Theophil – am mare spaimă că nu voi reuși. Fiindcă nu știu, n-am știu vreodată ce am de înfăptuit – am fost doar… atât știu, am fost – ales. .. Ales dintre atâția alții fără ca nimeni să cunoască asta în afară de tine și de tatăl meu. Atât știu… Strivit mă simt, rege Theophil. Tare înfricoșat sunt de astă menire a mea, fără de nume, făr-de altceva …
– Amot, Amot, și eu dacă aș fi în locul tău aș trăi spaima ta…
Theophil oftă adânc, iar nestemata dintre sprâncenele sale fulgeră scurt.
– Însă, vezi tu, eu știu totuși ce avem de împlinit… Așadar, spaima mea este și mai mare. Și crescândă încet. Încet copleșindu-mă și tot mai greu înfruntând-o de peste o sută unsprezece primăveri, Amot…
Nestemata dintre sprâncenele sale lumină peste lumina torțelor prinse în colțurile zidurilor.
Theophil sorbi din cupă.
Amot bău și el.
Tăcerea suspina între ei, deasupra lor, peste tot – pasăre tristă, plutind nevăzută.
– Da, Amot. A sosit ceasul. Ceasul de răscruce. De înfricoșată răscruce.
– Da, șopti Amot.
***
„… petale roz mor…
… pe cenușa din cupă…
copii de Mai – rîd … ”
***
(cititorule, atenție – va urma… episodul V, episodul VI, episodul VII … ș.a.m.d. )
***
RESPIRAȚIA
Creat de Leonard Oprea, acest nou eseu în literatura universală, „Respirația” – este o relativ scurtă, simplă și profundă meditație /aforism, cugetare, poezie, poem, proză scurtă, micro-eseu etc./ încheiată întru doar un haiku ce re-deschide meditația spre noi universuri de întrebări și răspunsuri asupra condiției umane.
(http://www.amazon.com/THEOPHIL-MAGUS-LIVING-BOSTON-Anna-Maria/dp/1462894763)
(https://ro.wikipedia.org/wiki/Leonard_Oprea)
(http://christian-articole.blogspot.ro/2016/07/theophil-magus.html)
