Leonard Oprea 
(episodul III)
„… visul realității este reversul ei – irealitatea… ori care ar fi ea… dar nu există astfel cînd omul este lipsit de iubire, cu alte cuvinte, cînd e lipsit de Dumnezeu… fiindcă în lipsa credinței omul nu poate visa și trăi decît crima… oricare ar fi ea, dar singura realitate posibilă…” (Theophil Magus)
Două zile și doua nopți Amot s-a hrănit și a dormit în odaia lui, sculptată în stânca muntelui. Căci, toată acea casă din bârne acoperite cu ramuri de brad, bună și zâmbitoare nu era decât intrarea în palatul Regelui Munților Răscrucii, cu mare măiestrie cioplit și adânc-ascuns în stânca muntelui de Meșterii Tribului Cioplitorilor în Piatră.
Amot nu a avut voie să părăsească odaia lui două zile și două nopți.
Slujitorii Regelui Theophil, femei și bărbați, deopotrivă cu brazii argintii, și la fel de muți precum un lac de munte, ori de câte ori Amot se trezea, se aflau la marginea patului cu așternuturi albe, albe și mirosind a levănțică, servindu-l pe tăvi de argint cu mâncare și băutură. Băutura îi placea mult lui Amot, amintindu-i de rachiul din muguri brad amestecat cu miere și scorțisoară, băutura Casei lui Sânger, tatăl său. Dar rachiul Regelui Theophil era totuși diferit – având un miros și gust ca și cum ai fi băut apa, foc, pământ, cer și aer la un loc și totul de o prospețime nemaiîntâlnită.. Îl răcorea și îl limpezea întru întreaga sa ființă și se simțea atât de fericit încât, dupa ce sorbea o cupă sau, uneori, chiar două, de fiecare dată, adormea din nou ca un prunc lipsit de griji, cu zâmbet larg, larg și bun pe chipul său.
În aceste doua zile și două nopți de neîntreruptă hodină, Amot a avut, de nouă ori aceleași trei vise.
În primul său vis, Amot s-a întâlnit cu un bărbat între doua vârste, îmbrăcat ciudat și având asupra lui arme și mai ciudate. Bărbatul avea fața prelungă cu bărbie puternică, ușor ascuțită – dârză. Pletele castanii era tunse scurt până la lobul urechilor. Avea frunte înaltă, cu vână, ce se zbătea când și când, de la rădăcina părului și până la rădăcina nasului. De sub sprâncenele bogate, te priveau drept și tăios ochii săi chihlimbarii. Din barba brun-întunecată, rotundă și cârlionțată ivea buze cărnoase, cu tăietură aspră. Nu era prea înalt, dar trupul său trăda putere ascunsă.
Amot se recunoștea în vis. Și, totuși nu era el. Căci Amot nu purtase nicicând acele veșminte ca din piele galbenă pătată cu frunze uscate și ierburi verzi și, mai ales, nicicând nu cunoscuse acele arme ce scuipau foc sau țâșneau raze de lumina alb-albăstruie ce străpungeau și ardeau, nu o data preschimbau în abur tot ce întâlneau în calea lor.
Bărbatul îi vorbea astfel: „Amot ascultă și vezi, dar nu încerca să înțelegi acum.
Urmează-ți neabătut soarta. Vei afla ce trebuie aflat și atunci vei înțelege totul. Cel Prea Înalt și Sacru te-a așezat săgeată în arcul său. Îți vei atinge ținta împlinind ce ți-a fost dăruit să împlinești. Atunci vei cunoaște, atunci vei ști că ai fost ales și vei fi cu adevărat fericit. Închină-te Regelui Theophil și urmează-i porunca.” Iar acum „iată”, și făcând un semn larg cu brațul, bărbatul îi arăta…
Iar Amot vedea și auzea armii uriașe, nenumărați războinici îmbrăcați și înarmați ca și acel bărbat; nenumărate căruțe din fier și mișcându-se fără a fi trase de cai; mare mulțime de păsări din fier, uriașe și zburând cu uimitoare iuțeală; nenumărate corăbii de fier, și ele uriașe și tăind apele fără să aibă pe catarge nici o pânză umflată de vânt; nenumărați uriași pești de fier spintecând mările pe sub valuri; nenumărate uriașe săgeți de foc aprinzând bolta; și alte nenumărate ființe și lucruri povestite dar nelămuritor doar în cele mai vechi legende ale triburilor oamenilor – iar Amot cunoștea bine legendele oamenilor și animalelor Pământului, fiind fiul lui Sânger, al cărui neam era cel al Preoților Războinici – Păstrătorii Legendelor Lumii, neam temut și respectat, admirat de toate triburile Pământului. Ba chiar Amot fusese ales Mare Preot al neamului său dovedind o adâncă înțelegere a Legendelor Lumii nu doar cu mintea sa, dar cu toată inima sa. Din cele citite, Amot avea cunoaștere despre toate cele înfățișate în visul său. Acum însă le vedea clar, înfiorător de clar toate acele grozavii încleștate într-o luptă fără milă, nici un strop de milă. Și auzea limpede, cu grozavă tărie glasurile acelor războinici urlând fioros în limbi necunoscute lui. Și numai acum îi vedea cum în războiul lor se topesc într-un ocean de sânge sub necuprins cer de foc.. Și în visul său Amot se cutremura, nu doar îngrozit, ci chiar simțindu-se năprasnic cum parcă el-însuși era – mort…
Pe urmă, în visul său Amot mai vedea și auzea cum mările și oceanele se năpustesc cu valuri cât munții asupra uscatului, înecând viul și neviul, case și oameni și animale și păduri și țărmuri – țărmuri întregi dintr-o singură măturare de gigantic val spumegând de furie.
Apoi, tot în acest vis, Amot mai vedea și auzea cum se cutremură și se despică și ard munți și râuri, păduri și câmpii și dealuri, țărmuri și mări, cum urla cerul izbit de vânturi din foc aprins.
Și, peste toate acestea, din patru zări, spintecându-i ființa trecea prin el țipătul prelung și fără de speranță, țipătul de moarte crâncenă, mai încrâncenată decât orice moarte cunoștea, acel ultim cutremurător țipăt de moarte a miriade de oameni și animale…
Și plângea Amot, simțea sânge picurând din ochii săi pe buzele sale, își avea inima străpunsă de mii de junghere deodată – astfel încât Amot își dorea cu de necuvântată spaimă și disperare să se trezească de îndată din visul său. Se ruga fierbinte.
În cele din urmă, bărbatul îl apucă de braț, șoptindu-i: „Nu te teme Amot, caută însă și vei afla; bate în poartă – ți se va deschide; cere și vei primi. Amot, trezește-te !”
Și Amot se trezea.
Și imediat cerea o cupă cu acel rachiu fermecat.
În al doilea vis – stând drept, în picioare, Amot plutea lin deasupra pământurilor și apelor.
Alături de el, învăluindu-l ca un abur se afla strămoșul său, cel ca el-însuși, bărbatul din primul său vis.
Îi vorbea cu aceeași voce șoptită: „Amot, privește, Amot.”
Privea Amot și inima i se înfiora de bucurie, căci din fărâma de viață: oameni și viețuitoare ale uscatului, apelor și văzduhului, copaci și ierburi și flori ale câmpiilor, dealurilor, munților și apelor, acel tot ce mai rămăsese după urgia Iadului care aproape că pustiise Pământul – puterea vieții răzbise cu mare tărie și totul, toate și toți renăscuseră din cenușă și înfloreau înzecit, însutit, înmiit și de sute și sute și sute de mii de ori înmiit.
De atâta fericire, Amot simțea lacrimi mari rostogolindu-i-se pe obrajii și rostea cu glas întretăiat de dragoste: „Mulțumesc, mulțumesc Celui Prea Înalt și Sacru”.
Iar strămoșul său – duh ce îl învăluia – căpăta trup de lumină nemaivăzut de albă și râdea blând: “Da. Da, Amot.”
Amot continua să plutească.
Și, acolo, jos în valea largă și verde, pe malul râului atât de albastru șerpuind domol printre dealurile acoperite cu meri și peri și pruni, cu viță de vie cât vezi cu ochii, acolo Amot recunoscu Kyria, tărâmul tribului său, cel al Preoților Războinici – Păstrătorii Legendelor Lumii.
Și, parcă se topea de fericire, văzând casele din lemn de stejar, rânduite în semicercuri în jurul insulei din mijlocul râului, unde se înălța, din lemn și piatră, săgeata uriașă țintind spre Ceruri, Templul Legendelor Lumii – unde el, Amot, Mare Preot îl slujea zilnic pe Cel Prea Înalt și Sacru.
Și, continua să plutească deasupra așezării tribului său, înconjurată și apărată de codrul nesfârșit cu toți copacii săi, stejari, fagi, carpeni, paltini, arțari și mesteceni și cedri și pini și brazi, copaci bătrâni ca vremea și de neînvins urcând pâna sus pe coastele munților dinspre miazănoapte și pierzându-se apoi înspre câmpiile răsăritului. Codrii unde, de la Sânger, tatăl său, învățase arta citirii urmelor de tot felul și a vânătorii. Dar, tot în adânc de codru des, mai învățase de la Preoții Războinici și arta luptei cu spada, cu arcul și jungherul, cu toiagul și, mai ales, arta luptei cu mâinile goale. Iarăși tot de la Preoții Păstrători ai Legendelor Lumii, Amot se re-văzu ascultând și rostindu-se în graiul copacilor, animalelor și păsărilor și peștilor; se re-cunoscu aflând cum să iubească și să respecte lumea codrului. Iară, despre toate aste taine ale Preoților Războinici – Păstrători ai Legendelor lumii, Amot se re-auzi parcă aievea jurând pe viața sa a nu le dezvălui vreodată decât copilului său și ucenicilor care aveau să devină la rândul lor preoți, fie bărbați, fie femei, dar cu mare, mare grijă aleși dintre copiii tribului să păstreze și să trăiască peste vremuri marea și vrednica învățătură, ce le fusese încredințată de Cel Prea Înalt și Sacru, Însuși – cândva, nimeni nu mai știa când anume și anume cum, în urmă cu sute de mii de primăveri. Căci, da – atunci, în acel început pierdut în negura timpului, tribul său și preoții săi fuseseră aleși a fi Sfătuitorii Lumii Pământului.
Și, da – de atunci începând toate triburile lumii li se închinau cu mare respect și cu anume înfricoșare.
***
”… tigrul suspină-n…
… verdele de aur, ahhh…
jungla în floare… ”
***
(cititorule, atenție – va urma… episodul IV, episodul V, episodul VI … ș.a.m.d. )
***
RESPIRAȚIA
Creat de Leonard Oprea, acest nou eseu în literatura universală, „Respirația” – este o relativ scurtă, simplă și profundă meditație /aforism, cugetare, poezie, poem, proză scurtă, micro-eseu etc./ încheiată întru doar un haiku ce re-deschide meditația spre noi universuri de întrebări și răspunsuri asupra condiției umane.
(http://www.amazon.com/THEOPHIL-MAGUS-LIVING-BOSTON-Anna-Maria/dp/1462894763)
(https://ro.wikipedia.org/wiki/Leonard_Oprea)
(http://christian-articole.blogspot.ro/2016/07/theophil-magus.html)
