Valeriu Cristea 
Mă aflu în tren, într-un compartiment de clasa a doua, plin de lume și… perorez; da, tocmai eu, timidul de mai târziu…; e deja seară, luminile s-au aprins de mult, au trecut cîteva ore bune de cînd suntem cu toții împreună și atmosfera s-a destins (instaurîndu-se acea bruscă, falsă familiaritate proprie călătoriilor în comun, în timpul cărora nu se produce decît o brutală apropiere fizică între oameni ce își sunt și își rămîn în fond străini, nu se realizează decît o intimitate impusă, ușor promiscuă între necunoscuți); mă lansasem într-o lungă explicație, susțineam cu ardoare, la nivelul clasei a VI-a sau a VII-a, teoria lui Darwin, descendența omului din maimuță; eram în centrul atenției, ceilalți păreau să mă aprobe, mă ascultau surîzători, cu interes și cu bunăvoință, o bunăvoință ce nu-i părăsea nici atunci cînd îmi puneau, mai mult de formă, cîte o întrebare perfidă, „încuietoare”, pe care însă eu o param prompt, cu un aer victorios. „Dacă e așa, de ce nu se mai transformă și astăzi maimuțele în oameni?” „Pentru că s-au schimbat condițiile în care a apărut omul”, țipam eu în culmea bucuriei…
M-am întrebat de multe ori mai tîrziu: cum am devenit, la o vîrstă așa de fragedă, ateu? Părinții, ce-i drept, nu mi-au dat o educație religioasă și nu m-au dus prea des la biserică, dar nici n-au căutat să mă îndrume în direcția contrară. N-au existat în biografia mea nici acel prieten mai mare și mai citit, sau acea rudă luminată și doritoare să facă prozeliți, care să-mi fi deschis ochii, să mă fi influențat. Ateismul filosofic, științific, cum se spune azi, nu-mi era, firește, accesibil. Atunci? Cauza rămîne obscură, nu pot găsi nici o explicație. Dintre toate argumentele posibile nu puteam fi sensibil la acea vîrstă decît la argumentul autorității. Dar cine a fost pentru mine autoritatea? Nu am decît bănuieli în această privință, foarte vagi impresii… Poate, îmi spun uneori, totul s-a decis în timpul unei biete ore de biologie, fizică sau chimie, cînd cine știe ce afirmație a unui profesor de mult uitat mi s-a părut, pe loc, indiscutabilă; am fost probabil impresionat, sugestionat de niște cuvinte, de o anume intonație, care mi-au evocat, brusc, atotputernicia materiei; convingerile au apărut apoi ușor, ca de la sine, m-am trezit pur și simplu cu ele; știam deja de pildă că moartea ne face nesimțitori ca pietrele și că sufletul de fapt nu există; și cum convingerile se cer exprimate, mi le exprimam; pînă și în tren, cu o înflăcărare oratorică destul de rară la mine.
