Cristina Crețu 
Am intrat cu sfială în apartamentul doamnei R. Îmi era rușine, că mi se murdăriseră ghetele. Orașul e murdar, când plouă. M-a poftit în sufrageria mare. În stânga, ferestrele lăsau să se vadă o terasă imensă. Cerul plumburiu era o cortină cu poalele prinse de balustradă. Pe masa ovală, tronau niște fotografii vechi, în rame argintate. Mi-am oprit privirea asupra uneia: un bărbat cu pieptul plin de decorații.
– Este tata, mi-a ghicit întrebarea doamna R. A luptat în război. El mi-a lăsat casa. Mama m-a aruncat. Până la paisprezece ani, am crescut într-un orfelinat…
Nu am vrut să o tulbur cu întrebări. Am lăsat totul așa, să simt cu sufletul. Am privit camera, mi se părea încremenită în timp. Mobilă veche, cu marginile rotunjite, un pendul, tablouri și într-un colț, un mic altar. Pe canapea, într-un plic mare, niște analize medicale.
– Să fiți sănătoasă!
Doamna mi-a zâmbit și m-a atins pe umăr.
Nu am știut ce altceva să-i spun. Venisem doar să o anunț că restaurasem mormântul din Cimitirul Sf. Vineri.
– Acolo e tata…
După ce am băut o cafea, servită cu tot dichisul, am plecat. Din hol, prin ușa deschisă, am mai privit o dată fotografiile. Bărbatul cu pieptul plin de decorații privea dincolo de mine, în viitor, semeț.
Ploaia se oprise. Am avut un sentiment ciudat, ca și cum mă întorsesem din alt timp, și mi-a părut rău că am fost neputincioasă, nu am știut ce să-i spun unui suflet care toată viața nu a cunoscut dragostea de mamă, doar pe cea a tatălui, târzie, cum i s-a împlinit destinul.
Cortina cerului se rotunjise ca un balon și mă sufocam.
