Punctul de sprijin

Nu mai știm care-i sensul,

lucruri mari sau mărunte palpită vag, plictisul

încă planează, deși înscris la

punctul unu pe ordinea de zi, e tot

proiectul de lumină sau de

altceva, orice,

nimic și nimeni nu mai contează,

nici timpul, nici pământul, pădurea

nicidecum

se instaurează confuzia totală,

de parcă

suntem în cețurile vârfului

Iezer-Păpușa

n-ai fost acolo,

îți recomand,

până nu se defrișează

(într-o expediție am marcat

traseul – bandă galbenă,

dificultate medie-)

înțelegerea are fisuri adânci

precum malurile Dunării

crăpate în măruntaiele pământului

ce nu mai îndură; șosele

despicate și surpate în doze mici

sub lama ascuțită a vreunui

valpurg, decenii

ce n-au însemnat nimic, irosiri de

cuvinte îngenunchiate,

rupte în bucăți și împărțite între

vulturi,

idealuri stinse, destine făcute praf,

abandonări care să scadă tihna

aproape de zero absolut,

îngheț al memoriei și aripi frânte

înainte de zbor;

neputincioși la avertismentele de

vreme grea, nu mai avem pădurea

scut în fața puhoaielor de indiferență,

am trecut și de

summitul european, mai învățăm

trei silabe, sau cifre, sau gesturi obosite,

trase la xerox

și credem că am rezolvat temele

de casă…

până când cineva,

unul câte unul, oricare sau fiecare dintre noi,

toți vom afla

punctul de sprijin de care avem nevoie

și care este pe aici, pe undeva, în sufletul

care nu crede, ci știe.

Imagine internet, Silviu D.Gherman Art