Valeriu Cristea 
Ce lecție amară au constituit pentru mine alegerile pe organizația de clasă! Eram 14 cu totul și pentru funcția de secretar se făcuseră două propuneri. Candidam eu și încă un coleg, avînd un nume caraghios și medii nu prea bune (nu strălucea deloc la învățătură), dar dezghețat, „simpatic”, bun de gură. Nu părea, una peste alta (venise de altfel de curînd în școala noastră), UN CONCURENT SERIOS. Pot afirma cu toată obiectivitatea că eram deasupra lui în toate privințele. Dar nu pe meritele mele mă bazam în primul rînd, ci pe relațiile cu colegii. Am în vedere, cînd spun acestea, nu cine știe ce abile relații conjuncturale, electorale (nu m-am priceput niciodată să le cultiv), ci raporturile generale, statornicite de-a lungul cîtorva ani de conviețuire școlară. În clasa noastră eu continuam, într-un anumit sens, o excepție: eram printre cei cîțiva care nu se băteau, dar nu din slăbiciune sau din lașitate, ci pentru că asta îmi era, cel puțin pe atunci, firea: pașnică, blîndă, neconflictuală. „Oaia creață”, mi-a spus într-o zi, la supărare, un prieten (epitetul gratuit, nemotivat – nu eram creț – fusese folosit doar pentru ca ironia, clișeul ironic să sune cît mai distrugător), recurgînd în mod spontan la clasicul procedeu denigrator al interpretării ca defect patent a unei trăsături care este poate, de fapt, o calitate. Îndeobște însă colegii, băieți buni de altfel, dar care ofereau nu o dată dezgustătoare spectacole de cruzime și de lipsă de demnitate, bătîndu-se pînă la sînge pentru ca a doua zi, dumirindu-se asupra ierarhiei reale, învinșii să-i lingușească pe învingători, mi-au respectat atitudinea, stilul „evanghelic”; poate că simțeau că țin la ei și de aceea se purtau la rîndul lor destul de frumos cu mine. Nu mi-aș fi închipuit niciodată că vreunul din ei ar fi putut avea, fie și în fundul sufletului, ceva împotriva mea. Și cu atît mai puțin că cineva nu m-ar fi preferat pe mine contracandidatului meu, față de care, de altfel, dețineam – acesta era purul adevăr – o superioritate absolută (învățam incomparabil mai bine decît el, eram mai disciplinat, mai serios, mai muncitor etc.). Și totuși, la numărătoarea voturilor (votarea se făcuse prin vot secret, iar eu considerasem elementar să nu mă votez pe mine însumi, astfel încît mi-am tăiat cu propria mînă numele de pe listă, lăsîndu-l în schimb pe acela al adversarului meu), s-a constatat existența unui incredibil balotaj: 7 la 7!! Rareori în viață am fost vizitat de o mirare mai mare, urmată imediat de un sentiment de profundă jignire, rareori în viață m-am simțit mai consternat și mai lovit. Nu din cauza orgoliului „puterii” sufeream însă eu. Și nici măcar din pricina nedreptății flagrante ce mi se făcuse (era evident că, la acea concurență, funcția ar fi trebuit să-mi revină mie). Uluiala mea dureroasă ținea de neverosimila împrejurare că cinci colegi de-ai mei – cifra mi se părea fantastică – cu care eram în relații bune, cărora nu le făcusem nimic și care la rîndul lor nu-mi făcuseră nimic pînă atunci – se declaraseră (cu acea sinceritate mai presus de orice îndoială, lacomă, lașă pricină pe care doar votul secret într-un cerc îngust de oameni o face posibilă)împotriva mea (un vot contra fusese al meu, iar celălalt al contracandidatului, care, în ce-l privește, nu ezitase să se voteze pe sine și deci să-mi taie numele). Încercam sentimentul că fusesem trădat. Cum să mă taie ei, tocmai ei, care se purtau atît de drăguț cu mine, pe mine!?! Avusesem naivitatea de a nutri iluzia unei simpatii „universale”, reciproce, iluzie încurajată și susținută de caracterul liniștit amical al raporturilor mele cu colegii. De aici convingerea că ceilalți „țin”, trebuie să „țină” la mine, așa cum și eu „țineam” la ei. Dar iată că nu „țineau”, după cum o dovedeau acum cele cinci voturi împotrivă. Îmi strîngeau mîna și-mi zîmbeau, dar în sinea lor nu mă iubeau. Ședința de alegeri a constituit pentru mine o teribilă revelație. Mi se păruse dintotdeauna firesc să trezesc afecțiune (poate pentru că mă simțeam capabil la rîndul meu s-o produc), crescusem cu pretenția înnăscută de a trăi înconjurat de simpatie și dragoste. Astăzi chiar – un om care mă antipatizează mă surprinde. Mi se pare anormal, nedrept să fie așa. Se va spune, probabil, că tot de un orgoliu e vorba, totuși, și în cazul meu, de un altfel de orgoliu. Eu cred însă că de fapt visam să 9că) trăiesc într-un paradis al simpatiei și comuniunii: era, mai este utopia mea fundamentală. În acea zi însă, a votului „dezastruos”, a balotajului imprevizibil – zi în care am (re)descoperit răceala și distanța dintre oameni, modul în care poți fi văzut de alții, din afară – utopia mea a primit o grea lovitură.
Urmările au fost imediate: la al doilea tur de scrutin, devenit între timp mai realist, am renunțat s-o mai fac pe nobilul și, lăsînd rușinea la o parte, m-am votat și eu, după exemplul contracandidatului, pe mine însumi. Cum celelalte opțiuni nu s-au modificat (cele două tabere rămâneau pe poziții), am câștigat cu 8 la 6. O victorie tardivă și tristă.
