Dana Heuberger 
Doar cercurile
rămas-au perfecte,
iluzii caline
și consecvente
în rotunjimea lor
(ni s-a spus de curând),
doar ele,
chiar vicioase
sau pline,
nu pot
și nu vor susține
nici cu o geană
nebuloasa cotidiană.
Doar cercurile.
Caut ceva care să mă mulțumească. Zapez. Nu găsesc nimic satisfăcător, evident, căci ceea ce caut nu se află nici în lumea virtuală de dincolo de ecran sau tastatură și nici în camera mea. Și nu se întrevede nici măcar dincolo de fereastră. Știrile sunt aceleași, agresive, venite din (i)realități de grup care, puse la zid din cauza aparentului lor paralelism, se tot străduiesc, zborșindu-se una la alta, să ne demonstreze tuturor că sunt de-a dreptul divergente. Mai bine am fi acceptat că sunt paralele (pe alocuri) cu a noastră, lumile acelea declarate ale Celorlalți (eu una chiar cred, cu tristețe, că există puncte comune între toate realitățile pe care le putem distinge), căci măcar le-am fi putut observa cu atenție, de pe șina alăturată, și am fi reușit să le controlăm într-o anumită măsură (pe la macazuri, cel puțin). Drumurile care diverg, însă, sfârșesc prin a ajunge sub orizont și sunt generatoare de rătăciri ce n-ar conta atât de mult, dacă n-ar conduce la ireversibile și nedrepte schimbări până și pentru noi, cei de pe Partea-cea-bună. Bineînțeles că sunt convinsă că drumul ales de grupul căruia îi aparțin este Cel Adevărat, dar dacă aș fi depins de alte premise, oare n-aș fi pornit pe o altă cale? Și dac-aș fi făcut-o, n-aș fi fost tot eu? Încercând să ajung la o versiune din ce în ce mai bună a mea, în funcție de karma bălții mele și de sistemul de referință pe care aș fi fost în stare să mi-l creez. Zidind alte adevăruri, raportate la experiențele anterioare și la micul meu ecosistem, care ar fi putut ajunge diametral opus celui de acum. În fond, singura mea certitudine, de când mă știu (care mă guverna chiar și atunci când nu o puteam exprima suficient de clar), este aceea că noțiunea de limită (finită) este perfect ilustrată de gândurile, percepțiile și cunoștințele mele despre viață, și mai ales despre oameni. E evident că nu cunosc nimic memorabil și că nici nu voi afla vreodată adevăruri definitive, perfecte în rotunjimea și strălucirea lor cristalină. Eu, ca atâția alții… Și-atunci, cum aș putea să pun etichete mulțumitoare evenimentelor și oamenilor care nu îmi seamănă?
Caut ceva care să mă mulțumească. Și mă întreb de ce ne face implacabili, de cele mai multe ori, apartenența la un grup. De ce croim sentințe, de ce ne îndepărtăm unii de alții, de ce distrugem ceea ce nu suntem în stare sau nu vrem să înțelegem. De ce ne încăpățânăm să contemplăm, recurent și fără rost, găvanele trecutelor noastre trăiri. De ce trișăm. De ce ne însușim fără crâcnire precepte prefabricate, de turmă. De ce ne dovedim a fi, în cele mai neașteptate momente, nepăsători sau egoiști. De ce refuzăm empatia.
Nu mai zapez, căci nu mai vreau să citesc discursuri și ode manelizate, acuzații și exagerări. Și nici știri despre meciuri pierdute. Mă uit printre jaluzele la cerul de după furtună, învolburat, ca mine, și caut pe după nori dâra de speranță, imperfectă, zdrențuită, dar care trebuie să se afle deasupra tuturor alegerilor noastre pretins conștiente. Caut, afară, un cerc. Un semn al luminii din noi.
