Leonard Oprea 
„… ce dor mi-e de viața ascunsă în mine – prunc năzdrăvan al devenirii de sine… căci fiind re-naștere de Dumnezeu iertându-mă mereu și mereu, ce altceva mai mântuitor și salvator poate fi decât devenirea de sine?!… ” (Theophil Magus)
***
La un moment dat însă – o duhoare de mlaștină, de carne putrezită, de cadavre arse, de mucegai, de vomă spurcată, de toate acestea la un loc împreună cu altele de nesuportat putrede mirosuri, șerpuiau înspre ei, încet, încet.
O tăcere de moarte îi împresura.
Lumina bolții de deasupra lor porni să tremure, să pâlpâie, să fugă.
Caii zvâcniră și nechezară a mare teamă.
Vortex scânci și, dintr-un salt ajunse în brațele lui Iosif.
Copilul îl îmbrățișă strâns și clănțănind își ascunse capul în poala Adonei, care îngăima stins:
– Amot, Amot…
Theophil își încetă mersul.
Înalță cârja rotind-o lent deasupra capului.
Șoimul desfăcu larg aripile și chiui prelung, războinic.
Lupul urla prelung, războinic.
Theophil continua să rotească încet cârja.
Pe urma, înalță capul spre bolta a cărei lumină zvâcnea agonic.
Ochii săi scăpărară fulgere albăstrui.
Strigătul său țâșni, trăsnind pe neașteptate și tot locul se cutremură.
Strigătul său țâșni din nou trăsnind și copacii se clătinară, trosnind parcă loviți de vijelie.
Strigătul său țâșni iarăși, trăsni și lumina de deasupra lor se adună în sfere orbitoare, rotitoare, bezmetic zburând cu mare iuțeală.
De fiecare dată Amot își simțea trupul sfărâmat mărunt și apoi, dintr-o dată reunit de trăsnetul Regelui Munților Răscrucii.
Din teaca prinsă de centură, Amot trase spada și se pregăti de luptă.
Lama lungă undui fulgerând sub sferele orbitoare.
Amot se încordă instinctiv și se răsuci în șa, gata să taie, să spintece, să străpungă.
Joly necheză și se cambră.
– Amot! porunci Theophil.
– Amot, nu! porunci din nou Theophil.
Parcă trezit pe neașteptate din înfricoșat vis rău, Amot coborî spada și îl struni pe Joly. Și, descoperi că mirosul de iad dispăruse, că lumina alburie liniștitor se reașezase sub bolta din ramuri și întunericul se reumpluse de șoapte înveninate și șuiere înghețate, de hohote scârțâite și scrâșnete, de năluci și duhuri și spirite furișate sau în iureș nebun, descoperi că totul reintrase pe făgașul cunoscut în ceasurile petrecute urmându-l pe Theophil pe calea din codrul bătrân și adânc.
Pe urmă, văzu de o parte a căruței, pășind regal un mare tigru țintat.
Își legăna alene capul uriaș torcând baritonal.
Adona își înăbuși un țipăt, ducându-și palma la gură.
Amos urmări privirea soției sale.
În dreapta căruței, acoperind-o pe toată lungimea ei cu murgi cu tot, dar și cât coviltirul ei de înalt – cu ochi de cărbune aprins, aștepta un dragon ca de smarald.
Tigrul îl salută cu un răcnet înfundat ce lovind toba pământului, înfiora locul.
Dragonul îi dădu binețe, aruncând din nările sale, două văpăii ce pârjoliră iarba din jur, iar murgii zvâcniră atinși de fierbințeala aerului aprins deodată.
Amot înlemni.
Adona înlemnise deja.
Iosif însă bătu din palme încântat.
Ba chiar, îndrăzni să atingă cu palma lui de copil, urechea tigrului țintat, mângâind-o fără sfială.
Iosif radia de fericire.
– Sunt prietenii lui Iosif. Și ai noștri, Amot, zâmbi blând Theophil.
– Da, Amot. Sunt și prietenii tăi. Vor fi mereu prietenii tăi. Au venit să ne ajute.
Amot vru să întrebe, dar nu apucă să deschidă gura. Theophil îl întâmpină:
– Vei înțelege mai târziu. Prințul Întunericul, Beliazar însuși a venit sa te întâmpine. Da, în Numele Celui Prea Înalt și Sacru i-am poruncit să plece. M-da. Acum, a ascultat. Oricum, te va urmări îndeaproape. Vei înțelege mai târziu. M-da. Iosif și-a chemat prietenii. Au venit. Vei înțelege mai târziu. Să mergem. Întunericul este cumplit la miez de noapte. Să ne grăbim.
Amot ascultă supus. Căci, nu era străin de toate acestea.
Puse spada înapoi în teacă.
Și porniră mai departe, urmându-l pe Theophil care mărise pasul, iar Amot era acum convins că Regele Munților Răscrucii nu atingea pământul cu tălpile.
Din brațele lui Iosif, Vortex sărise înapoi pe pământ și alerga de zor în jurul dragonului, lătrând a mare prietenie. Din când în când cu vârful aripii sale, dragonul îl rostogolea pe Vortex, semn că îl bucura nou său prieten.
Când Vortex nu lătra, tăcerea de sub bolta din ramuri era tulburată doar de flautul din vocea lui Iosif, care își descânta tigrul alb cu poveștile lui de copil.
Copil fericit de întruparea unui vis atât de drag.
***
Poiana largă se scălda în lumina lunii, sub puzderia de stele răsfirată pe catifeaua bolții întunecate. Aerul moale și răcoros al nopții era săgetat de licurici. Iarba deasă sorbea zgomotul pașilor, copitelor, roților căruței.
Regele Munților Răscrucii se opri din plutirea sa.
Ascunsă sub uriașii brazi argintii, casa clădită din bărne acoperite cu cetină, îi întâmpină cu zâmbet bun, ușa larg deschisă și cele două ferestruici rotunde răspândind o lumină blândă, de candelă aprinsă.
O buhă cocoțată pe vârful acoperișului de sub brazi, își deschise larg aripile, roti ochii săi galbeni, sclipitori, și le ură:
– U-hu-huu, u-hu-huu, bine ați sosit, Rege Theophil, Amot fiu al lui Sânger și voi toți ceilalți, bine v-am găsit!
– Bine te-am găsit Morfes! îi răspunse Theophil.
Amot era atât de obosit încât nu se mai mira că aude buha vorbind omenește, cu voce de bătrân vesel. Cât despre Iosif și Adona dormeau de mult …îmbrățișați.
Caii sforăiră:
– Bine te-am aflat, bunicule Morfes.
Vortex lătra scurt:
– Hei, bătrâne, ce mai faci?
Morfes se înfoie și râse:
– Copii, ați crescut, nu glumă. Apoi, își plecă ușor capul, ciufurile urechilor tremurară și rosti cu glas înecat de amintiri, te salut Raman, prieten vechi, te salut Luron, prieten și mai vechi.
Tigrul mormăi emoționat:
– Of, credeam că nu te mai văd.
Dragonul prelinse din nări doua flăcărui:
– Din nou împreună, nu-i așa? Ce onoare, ce bucurie.
Amot vedea și auzea totul ca prin vis, pricepând totuși că Morfes, Raman și Luron rosteau în limba oamenilor.
Theophil se apropie de el:
– Amot, vei înțelege mai târziu. Acum trebuie să vă odihniți. Hai, descalecă, ia-ți familia și vino să vă arăt odăile voastre. De restul se îngrijește Morfes. Hai, trebuie să dormi, să-ți refaci temeinic puterile. Nu avem decât trei zile să pregătim călătoria ta și sunt atâtea de făcut. Hai, descalecă.
Tot ca prin vis, Amot descalecă.
O pală de vânt clătina vârfurile brazilor.
Un șuier surd se roti în jurul poienii.
Totul nu dură decât preț de câteva clipe.
Luna – deodată – învăluită de un abur roșietic.
Theophil înălță capul, surâse și rosti ca pentru sine:
– Beliazar, Beliazar… începutul e aproape; și este începutul sfârșitului…
Theophil oftă adânc.
Pe urmă le făcu semn cu mâna lui Amot, Iosif și Adona să-l urmeze și intră în casă.
În lumina de candelă aprinsă ce umplea rama ușii deschisă larg, Regele Munților Răscrucii îi apăru lui Amot un Spirit cu trup din lumina albă, nefiresc de albă, dar nu orbitoare, ci izvorând o anume tămăduire.
***
„… aurul verde…
… frunzele stejarilor…
… șoimu-n zbor tăcut… ”
***
(cititorule, atenție – va urma… episodul III, episodul IV, episodul V … ș.a.m.d.)
***
RESPIRAȚIA
Creat de Leonard Oprea, acest nou eseu în literatura universală, „Respirația” – este o relativ scurtă, simplă și profundă meditație /aforism, cugetare, poezie, poem, proză scurtă, micro-eseu etc./ încheiată întru doar un haiku ce re-deschide meditația spre noi universuri de întrebări și răspunsuri asupra condiției umane.
(http://www.amazon.com/THEOPHIL-MAGUS-LIVING-BOSTON-Anna-Maria/dp/1462894763)
(https://ro.wikipedia.org/wiki/Leonard_Oprea)
(http://christian-articole.blogspot.ro/2016/07/theophil-magus.html)
