Nicolae Roșianu 
În anul 1821 apar basmele fraților Grimm, în care efortul conștient de a reproduce stilul popular oral este mult mai evident. Și aici însă, tendințele proprii epocii romantice, conform cărora tot ce creează poporul este desăvârșit, au dus la „îndreptări”, „corectări”, „modificări”, urmărindu-se redarea formei inițiale perfecte (deteriorate, după părerea lor, din cauza transmiterii orale de-a lungul veacurilor). Iar aceste tendințe le vom întâlni pretutindeni. Iată ce mărturisește în acest sens V. Alecsandri: „La capătul a trei sau patru ani posedam o movilă de versuri alterate în gura povestitorilor, de legende trucate, de bucăți amestecate într-o dezordine înspăimântătoare, petrele prețioase erau însă în mâna mea și nu-mi rămânea decât să le lustruiesc, de a le intercala în chip propriu, spre a reconstitui vechile creații poetice ale străbunilor noștri” (s.n. – N.R., 1)
Am ajuns astfel să numim o altă cauză a nerespectării autenticului folcloric (de data aceasta, o cauză subiectivă, cu efect de durată în activitatea de culegere a creației populare orale). Este vorba de tendința de „restaurare a autenticului în forma lui primară, originară, frumoasă” (2). Spunem „cauză subiectivă, cu efect de durată”, pentru că, după cum se știe, „corectarea” de către culegător a creatorului popular continuă foarte multă vreme. Mai mult decât atât: basmele fraților Grimm, bucurându-se de o largă circulație, au fost acceptate ca adevărate „modele”, exercitând asupra culegătorilor o influență care nu poate fi ignorată (3).
Cum procedau frații Grimm? Există în această direcție numeroase cercetări (4), care demonstrează că veșmântul basmelor pe care ei le-au publicat le aparține aproape în întregime. O mărturie în acest sens o constituie și descoperirea manuscriselor care au suferit modificări substanțiale, atât la prima ediție, cât și la edițiile următoare.
Operația de „îmbunătățire a redactării” o vom întâlni și la Alecsandri. Activitatea poetului nu se reduce la atât; după propria-i mărturisire, el compune în întregime balade, „în stilul celor bătrânești”, pe care le include în colecția poeziilor populare. Cercetătorii însă nu se mulțumesc cu „mărturisirile” poetului; compararea variantelor (începând cu cele publicate în periodice și continuând cu edițiile următoare, până la ediția definitivă) atestă, ca și la frații Grimm, o preocupare permanentă de a „modifica, de a corecta”, „ca și cum cercetarea ar fi devenit o manie editorială” (5). În consecință, pornind de la creația autentică, Alecsandri nu oferă o poezie „elaborată”, de care trebuie să ne apropiem cu prudență, pentru a nu lua drept autentice fabricatele, versurile pseudofolclorice care, oricât de bine ar „mima” stilul populare oral, ele pot fi totuși identificate în urma unei analize atente a textului. Ov. Bârlea supune colecția lui Alecsandri unui sever examen critic, detectând unele dintre cele „mai izbitoare fabricate”, contrare normelor folclorice; „construcții nepopulare, inversiuni, imagini forțate, diminutive dulcege etc.” (6).
Ne oprim aici, întrucât intenția noastră nu este de a face o istorie a culegerilor de folclor. Exemplele citate, credem, sunt suficiente pentru a arăta că, în acest context, nu i se poate refuza lui Creangă în antologiile de folclor. Dar numai în acest context, pentru că, după cum vom vedea, poveștile lui au un statut aparte, complicând într-un fel problema autenticității folclorice (aceasta însă numai pentru „nepricepători”).
(1) V. Alecsandri, Poezii populare ale românilor, București, 1965, I, p. 63
(2) Ov. Bârlea, Metoda de cercetare a folclorului, București, 1969, p. 15.
(3) Vezi și St. Thomson, op. cit., p. 449-461.
(4) Vezi Gh. Vrabie, op. cit., p. 52-53.
(5) Ov. Bârlea, Istoria folcloristicii românești, p. 94.
(6) ibidem, p. 100.
