Un director de milioane

Fă-ți patul și dormi! – 4

Eram cu ochii cârpiți când m-au chemat la director. Nu știu cum se face, dar nu mă pot obișnui să mă scol cu noaptea în cap. Mi-am zis că sculatul de dimineață și însuratul de tânăr nu strică niciodată. Că nu plânge orbu de traistă. Că un necaz naște pe altul. În zadar. Sună ceasu și eu îi dau în cap cu furie. Mă zgâlțâie maică-mea și eu mă-ntorc pe partea ailaltă. Tot începutul e greu. Când nu mai rabd să tot aud mustrări și să fiu zgâlțâit ca un pom în care s-au copt roadele, sar în pantaloni și-ncep să-mi trosnesc oasele. Dar e demult ora plecării, n-apuc să beau nici măcar amărâta aia de cafea din cicoare, alerg pe străzi ca un bezmetic și ajung întotdeauna ultimul.

Cei care voiau să știe când se închideau porțile uzinei n-aveau decât să mă aștepte pe mine să mă vadă călcându-i pe urme lui Ben Johnson pentru recorduri neomologate.

Mi-am spălat mâinile, că doar nu era să mă duc murdar la directorul cel mare, poate o să se îndure de mine să mă salute. S-a îndurat, strângându-mi palma într-a lui și scuturându-mi-o de parcă ne-am fi cunoscut de-o veșnicie și toată dimineața el nu visase decât să mă revadă.

– Popeye, îmi zice, invitându-mă să iau loc într-un fotoliu în care m-am cufundat până-n gât, înțeleg că de mâine părăsești secția. Ce mâine, dom’le, de azi!

Mi s-au oprit vorbele în gât. Nu mă știam cu vreun pocinog, nu cred să fi avut vreunul vreun cui contra mea. Nu-nțelegeam de ce să mă dea afară. De ce mai era și sadic să mi-o spună personal. Probabil albisem, dar se făcea că nu vede. Uns cu toate alifiile!

M-a lăsat să fierb în suc propriu o vreme, m-a lămurit târziu că de-acum încolo munca mea era să mă antrenez drăcește, să devin un fotbalist al dracului, la fel cu ăilalți din echipă.

Simțea că trebuie să se ocupe de soarta mea ca un părinte și m-a întrebat ce-am de gând să fac în viață. Ce-am avut și ce-am pierdut, i-am spus de pasiunea mea cu avioanele.

L-am surprins. Se plimbase până atunci de colo-colo cu o mână la spate și cu două din degetele celeilalte vârâte în jiletcă. Acum s-a trântit și el până în gât în fotoliul geamăn din fața mea, privindu-mă de parcă eram o gânganie rară în care nu știa unde să-nfigă acul.

– Ia te uită! a zis într-un sfârșit. Și de mult ai pasiunea asta?

I-am relatat pe scurt, nu era să intru și în preistoria cu Baronu și ăilalți. Clătina din cap admirativ și mereu mai uimit. Nu știu ce-o fi crezut el mai înainte, că vreau să ajung magazioner șef sau alergător de cursă lungă?

– Toate se brodesc cum nu se poate mai bine, mi-a zis.

Acum m-am arătat eu uimit.

– Locul ăla la facultate e acum al tău. Altfel se poartă lumea cu un fotbalist celebru. Se mai pune și câte-o vorbă bună… mă-nțelegi…

Îl înțelegeam eu, dar nu vedeam cine-i fotbalistul celebru.

M-a lămurit că e Popeye în persoană. Adică o să fie, dacă mă țin de treabă. Nea Gicuță îi spusese că am stofă. Trebuia doar să trag tare și să nu-i dezamăgesc. A repetat asta de vreo cin’șpe ori. N-aveam altceva de făcut decât să trag tare. Leafa, care oricum o să se mărească, o să meargă în timpul ăsta, numele meu o să fie pe buzele tuturor, tribunele se vor ridica în picioare când voi ieși din vestiar și vor leșina când o să înscriu goluri, intrarea la facultate o să fie floare la ureche. Garanta el.

Când a scăpat din moliciunea fotoliului care îl cuprinsese până-n gât, și eu l-am imitat, mi-a scuturat din nou mâna, cu aerul că am încheiat un pact.

– Garantez eu, repeta. Ascultă-mă, garantez eu.

Am înghițit momeala. Mai mult, eram în al nouălea cer. Oala la foc și iepurele în pădure.

Începusem să mă simt ca un toreador celebru. Lipsea doar muzica intrării mele în scenă.

(din romanul „Fă-ți patul și dormi!”, Editura Pro, 1997)