Leonard Oprea 
(episodul I)
„Pofta vine mâncând. Dar, nu orice și nu oricine poate fi mâncat. Iar ceea ce întru adevăr ne place, uneori pur și simplu nu există… pentru unii dintre noi. Și totuși – există visele și basmele și Credința. Acesta este Basmul lui Amot. Adevăr conținut. Pe care îl povestesc aici sub titlul de mai sus.” (Theophil Magus)
***
În zare, munții înalți clădeau albastru peste albastru într-o vălurire continuă, semeață înspre cerul nesfârșit ocean sfâșiat de norii sângerii și tiviți cu liliachiu, ai apusului. Tipsie de aramă încinsă și aburindă, soarele cobora încet, încet în adâncurile codrilor de un verde întunecat, o taină ce nu putea fi cuprinsă cu privirea.
Fusese o zi toridă de sfârșit de mai și Amot înălță capul spre ceruri mulțumind că, în sfârșit, la vreo doua sute de stânjeni departare de ei, codrul bătrân și des al Munților Răscrucii îi aștepta cu răcoarea sa binecuvântată.
Ridică brațul și cu degetul arătător îi arătă lui Adona, soția sa, și lui Iosif, copilul lor în vârstă de șase ani, marginea codrului falnic, adânc, tăcut.
Le zâmbi larg și chiui înalt de bucurie.
Vortex, un cățel de talie mijlocie, alb cu pete roșcate și negre, sări din căruța cu coviltir și, agitându-și frenetic ciotul de coadă, lătrând ascuțit, alergă înspre Amot. Joly, căluțul pag își scutură coama bogată și nechezând se ridică pe două picioare, mai, mai să-l răstoarne pe Amot din șa. Sel și Selda, murgii înalți, cu piept lat și puternic, înhămați la căruță, nechezară și ei. Iar Adona și Iosif bătură din palme, râzând.
Da, ajunseseră la capătul călătoriei lor de peste trei luni de zile, străbătând câmpii și dealuri, traversând râuri și sălbăticii pe unde nu călcase încă picior de om.
– Am ajuns, am ajuns, am ajuns, cântau fiecare Iosif, Adona, Joly, Sel și Selda, Vortex.
Amot îi asculta zâmbind înfiorat și își îmbrățișă cu privire blândă, protectoare familia.
– Să ne grăbim. Se înserează curând, rosti poruncitor și smuci ușor frâul lui Joly.
– Haidem, râse Adona și trase hățurile.
Caii porniră în trap vioi, în vreme ce Vortex nu mai contenea să latre și să alerge când în dreapta, când în stânga căruței.
***
De sub uriașul brad argintiu, bărbatul păși în întâmpinarea lor.
Joly se opri scurt și încremeni. La fel, Sel și Selda. Vortex încremeni și el. Fiecare își plecă încet capul. Caii nechezară stins, dar fără a fi înfricoșați. Vortex, scheuna încet, însă fără teamă. Se închinau necunoscutului din fața lor.
Amot înțelese asta și, în tăcere, îl cercetă cu privirea pe bărbatul din fața sa.
Necunoscutul era înalt, cu piept larg și tot trupul său te ducea cu gândul la o felina bipedă.
Avea plete surii, tăiate deasupra umerilor. Fruntea înaltă îi era încinsă cu o fâșie de piele nu mai lată de două degete, brună-gălbuie. Între sprâncenele negre și stufoase, chiar deasupra nasului, crescută parcă din piele, strălucea albăstrui o nestemată, cât un ochi de copil.
Avea pomeții rotunzi, nas ușor acvilin și buze cărnoase.
Scurt tunsă, barba argintie îi lumina chipul ars de soare, încrețit de vânt.
Purta o tunică albă, de pânză.
Pantalonii, tot din piele albită, erau strânși pe picior și se răsfrângeau puțin peste marginea mocasinilor brumării.
Deasupra tunicii purta un pieptar din piele brună, lustruită.
Mijlocul îi era încins cu un chimir lat, din piele brun-gălbuie.
Nu era înarmat. În mâna stângă ținea doar o cârjă înaltă, un toiag cenușiu și plin de noduri verzui, având capătul de sus arcuit, cât să fie cuprins cu palma.
Pe umărul său drept se odihnea un șoim cu coada roșie și capul negru înspicat cu pene albe și roșii.
În stânga sa, atingând cu umărul șoldul stâng al lui Theophil – un lup suriu.
Bărbatul îl învălui pe Amot cu privirea ochilor săi azurii.
Iar Amot se simți parcă plutind în cerul senin al unei dimineți de lună mai.
Bărbatul lăsă cuvintele să curgă domol:
– Bine ai venit, Amot. Te-am așteptat. Știi cine sunt, nu-i așa?
Amot își simți inima zvâcnind; tâmplele i se zbătură scurt când șopti răgușit:
– Mă închin ție, Theophil, Rege al Munților Răscrucii.
Apoi, descălecă.
Își puse palma dreaptă în dreptul inimii și, plecând fruntea – îngenunche.
***
Trecuseră aproape doua ceasuri de când îl urmau în tăcere pe Theophil.
În codrul necuprins și tăcut se așternuse întunericul.
Brazii, pinii și toți copacii bătrâni și uriași, tufișurile dese se retrăgeau continuu din calea lor șerpuită și îi străjuiau de o parte și de alta, aplecați, închinați unindu-și vârfurile și ramurile deasupra lor într-o boltă sub care plutea o lumina alburie, ușor fosforescentă – astfel încât deși întunericul domnea în jurul lor, înaintea și deasupra lor totul se vedea limpede ca în plină zi.
Dincolo de copacii și tufișurile ce le deschideau și luminau calea, se auzeau șoapte prelungi, hohote scârțâite, bolboroseli, frânturi de cânt sălbatic, neînțeles, ecouri de țipete, sâsâieli furioase, clămpănit de fălci, chemări înveninate; umbre mici și mari, uneori uriașe se prelungeau, se răsuceau, se frângeau și reuneau într-o nălucire nebună-nebună, neîncetată.
Întunericul locuit și bântuit de spirite și duhuri și năluci și tot felul de fiare încerca neobosit să străpungă straja copacilor ce le deschideau drumul; fără hodină dădea iureș să soarbă lumina bolții de deasupra lor; se năpustea cu șuier venit din străfunduri și scrâșnet de cuțit pe piatră să vină asupra lor cu toată lumea sa însetată de sângele viu, înfometată de sufletele nerobite încă, cu toata lumea sa neclintită în nestinsa ură față de lumină.
Amot simțea cum îl străpunge până-n măduva oaselor fiorul înghețat al groazei, dar văzându-l pe Theophil cum pășește ușor și neclintit, plutind parcă, simțindu-l sub el pe Joly liniștit în trapul său, privindu-l pe Vortex cum alerga înainte și înapoi mirosind totul, chiar și pe uriașul lup suriu, ca și cum iadul din jurul lor nici nu existase vreodată – reușea să-și stăpânească groaza și chiar, din când în când, întorcea capul și zâmbea încurajator lui Iosif și Adonei, care se ghemuiseră cu chip albit, buze livide și ochii căscați, rotunjiți de spaimă.
Uneori, preț de câteva clipe Theophil se oprea, se răsucea spre ei și, de fiecare dată, le vorbea domol, blând, un fel de susur al unui izvor atât de cristalin încât era nevăzut, îi încuraja astfel:
– Nu vă fie teamă – sunteți ocrotiți. Și nu eu vă ocrotesc, dar chiar El, Cel Prea Înalt și Sacru. Nu mai e mult, haidem.
De fiecare dată când Theophil vorbea, șoimul își fâlfâia aripile largi, apoi șuiera scurt: kiuaii! kiuaii!
De fiecare dată lupul suriu aprindea lumina verzuie a ochilor săi și arătându-și colții zâmbea mârâind surd.
Theophil cu tandrețe își mângâia parcă prietenii pe cap și le șoptea cuvinte neînțelese, sunet de harpă atinsă de boare mătăsoasă, iar Amot înțelegea că Theophil le mulțumea cu dragoste, multă dragoste.
Apoi își continuau drumul.
***
„… blues-ul pădurii…
… ritmic profund – copacii…
… înfloresc – taina… ”
***
(cititorule, atenție – va urma… episodul II, episodul III, episodul IV … ș.a.m.d.)
***
RESPIRAȚIA
Creat de Leonard Oprea, acest nou eseu în literatura universală, „Respirația” – este o relativ scurtă, simplă și profundă meditație /aforism, cugetare, poezie, poem, proză scurtă, micro-eseu etc./ încheiată întru doar un haiku ce re-deschide meditația spre noi universuri de întrebări și răspunsuri asupra condiției umane.
(http://www.amazon.com/THEOPHIL-MAGUS-LIVING-BOSTON-Anna-Maria/dp/1462894763)
(https://ro.wikipedia.org/wiki/Leonard_Oprea)
(http://christian-articole.blogspot.ro/2016/07/theophil-magus.html)
