O imagine parcă decupată cu foarfeca din peisajul unui amurg de primăvară timpurie, o imagine fără semnificație comunicabilă, importantă totuși, dar într-un mod enigmatic, chiar și pentru mine. După o zi frumoasă, relativ caldă, spre seară temperatura scăzuse, făcîndu-se iarăși frig; începuse să bată și un vînt rece; prin aerul transparent, ca de sticlă, ca printr-o imensă fereastră strălucind de curățenie, lumina roșiatică a apusului inunda orașul; în acest ultim ceas (sfert de ceas) al zilei deja crepusculare, dominat de două senzații complet diferite dar și din clipa respectivă inseparabile pentru memoria simțurilor mele: de frig tăios și de trandafiriu delicat, de tăietură de brici și de vaporoasă pată de culoare, l-am văzut, pe o stradă din apropierea locuinței noastre, pe el: înalt, blond-roșcat, pistruiat, cu alură și îmbrăcăminte de sportiv (pantaloni scurți, invidiabile jambiere, bocanci; genunchii și picioarele învinețite de frig „rimau” cu aerul rece de iarnă, ce revenise subtil în amurg, iar flacăra părului – cu purpuriul apusului), nu era coleg de clasă (nici de școală?) cu mine, deși îl cunoșteam, totuși, de undeva; suficient de bine ca să-l pot striga, opri – cum aș fi vrut. Alerga, probabil spre casă, întorcîndu-se cu întîrziere de la joacă, sau de acasă, cu însărcinare urgentă, ori pur și simplu demonstrativ, de dragul actului în sine, alerga ca un sportiv adevărat, alerga (mi s-a părut) superb, așa cum îi dictau alura și îmbrăcămintea, în deplină armonie cu ele și totodată parcă într-un chip crîncen eroic, îndurînd ca un spartan frigul. A trecut pe lîngă mine repede și totodată parcă filmat cu încetinitorul; atît de repede , încît, mut de admirație, n-am avut timp să schițez nici un gest, atît de încet, încît îl mai văd și astăzi alergînd: proiectat pe fundalul unui însîngerat și înghețat apus de soare, David temerar ieșit să-l înfrunte pe Goliatul iernii.
Valeriu Cristea 08.03.2025
Alergare crepusculară
