Dumnezeu – absent motivat

În fiecare zi o iau de la capăt, ca după un război în urma căruia au mai rămas leșuri și nu e creștinesc să le lași pe câmp, tot felul de păsări necrofile dau ocol într-un ritm alert încât atunci, la prima oră, când nici nu s-a luminat bine, mă așez la masa de scris din acest reflex al salvării. Numai că atunci când ating foile nu știu pe cine din mine eliberez. La început, ziua îmboldește noaptea cu mâini mici de copil, noaptea încă stăruie, soarele crește și până la urma are loc dezrobirea, eliberarea, zalele se rup și văd drumul. Eu pe cine descătușez? Poate că și eu, precum cerul, mă îngân și mă imit pe zi ce trece, murmur un nou început. La ora cinci dimineața schimonoseala aceasta a naturii se numește răsărit, un fel de autotransfuzie – sau cum să-ți salvezi singur viața.

A scrie e la fel ca mersul prin pădure, la început e întuneric, copacii prea înalți, umiditate, puțin frig, se aud tot felul de sunete ciudate, nu știu de unde vin și încotro să mă uit. Parcă se aude și apa unui râu undeva înfundat dar potecile sunt pline de arbuști, nimeni nu a mai trecut demult prin locul acesta al minții, și-mi spun azi trec de-a dreptul cu riscul că mă zgârii puțin. Simțurile se ascut dintr-o dată mult mai bine, de obicei nu mai aud nimic din jurul mesei și totul se duce în acest tunel al drumului prin pădure.

Nu mi s-a întâmplat să mă rătăcesc niciodată în pădurea de la țară, aveam în minte tot felul de repere pe care tata mi le arătase de mică, mereu și mereu, chiar dacă le învățasem, cu timpul picioarele mergeau singure. De regulă, mergeam spre râu cu familia sau cu vecinii, dar pentru a ajunge aici aveam de străbătut toată pădurea. Așa este și când scrii: ca să ajungi să bei apă trebuie să mergi puțin cu sufletul la gură și nu de animale sălbatice îmi era frică, pentru că nu erau decât vulpi, căprioare și bursuci, îmi era frică de cirezile de vite lăsate libere la păscut și care aveau prin ele tauri violenți. Animale domestice duse în pădure într-un mediu care oferea multe posibilități, masculii alfa se adaptau imediat la păzitul turmei în aceste condiții ciudate și atacau oamenii. În acest fel muriseră doi bărbați care adunau lemne uscate. Taurii pândeau încet, ascunși și se repezeau cu toată forța asupra așa-zisului pericol. De atunci, cirezile au fost scoase din pădure la câmp, pășunea era undeva mai departe, iar ciobanilor le era peste mână să meargă până acolo, dar nu au avut încotro. Aici animalele erau calme, nu mai atacau, nu mai aveau după ce să se ascundă și pășunau liniștite. Și scrisul este tot un animal domesticit la care, atunci când îl duci în alt mediu, nu știi la ce să te aștepți, tot felul de surprize, plăcute sau mai puțin plăcute, cum spuneam, în pădure nu m-am rătăcit niciodată, dar m-am rătăcit în lanul de porumb. Nu aveam mai mult de 14 ani, știu sigur pentru că eram în școala generală și ai mei, părinții, bunicii, în ziua aceea plecau de acasă toți la cules de porumb, nu am vrut să stau singură acasă, așa că m-am dus cu ei. Mama îmi spunea că un rând are 1km și aveau 12 rânduri, că vom sta acolo până vine noaptea și trebuie să ne luăm apă și mâncare. Așa am și făcut, am plecat toți dimineața, fiecare avea câte un rând de dus la capăt de cules păpușile de porumb, de făcut grămezi și apoi ne întorceam pe alt rând, mama zicea că pe la prânz mai veneau niște oameni să ne ajute ca să terminăm tot. Tata m-a învățat cum să rup porumbul de pe fir, era cam greu pentru că foile erau foarte uscate și trebuia să răsucesc cu forță. Dar până la prânz am reușit să mă țin de ei, îmi amintesc de bunicul că mai făcea drum întors câțiva metri să mă ajute. La prânz, tata a zis să ne strângem toți la pauza de masă și ne-am așezat jos printre firele de porumb, nu era nicio umbră. Jos în marginea lanului, de unde începusem munca dis de dimineața era râul și partea opusă a pădurii, i-am zis mamei că mă duc 10 minute, și a zis, da, dar să am grijă să nu intru în nu știu ce parte a râului unde excavaseră după nisip și erau gropane adânci și acolo se înecaseră niște copii. Am ajuns la râu, am stat cu picioarele în apă o vreme, îmi plăcea nespus să urmăresc libelule, era mai mult un exercițiu de dexteritate a privirii, zburau așa repede încât atunci când se așeza una parcă mă așezam și eu odată cu ea. La întoarcere m-am pierdut în imensitatea lanului, toate plantele erau la fel, toate rândurile, aici nu mai aveam copaci pe care să-i cunosc, nu mai aveam alei, nu aveam nimic. Tot ce știam era că trebuia să urc panta și, ajunsă în vârful dealului, mă gândeam că am să-i văd, de acolo de jos nu aveam cum. Am început să alerg, să alerg, frunzele lungi, subțiri, foarte uscate erau în fața mea ca niște săbii care tăiau fin și usturător. Când am ajuns sus aveam brațele zgâriate în foarte multe locuri, îi văzusem unde erau și mă îndreptam spre ei, rănile în razele soarelui ardeau într-un fel pe care nu vreau să mi-l amintesc. Ei își vedeau de treabă, le-am spus că am venit și mi-am reluat locul pe rândul meu, nu înainte de a turna apă pe leziunile lungi și subțiri, exact ca frunzele. Pe moment mi-a fost bine, însă mă ustura al naibii, dar după o oră uitasem, mă distra mai mult faptul că tot timpul natura vrea să te integreze, să te facă de-a ei, să te aducă acasă, chiar și așa, puțin violent.

Scrisul e un astfel de loc uneori, când nu mai ai adăpostul și rostul pădurii, când toate semnele, indicațiile pe care le știi acolo neatinse gata să te ajute dispar și te trezești în mijlocul unui loc indescriptibil, unde toate lucrurile, ființele sunt tot una și nu mai poți distinge nimic, nici măcar pe mine, eu fiind desigur sânge și umbră la un loc cu totul, un amestec de carne și mediu. Aici e cota maximă, când scriitorul reușește să facă acest salt fără vreun efort, câteva excoriații și ajungi pe culme.

Spre seară a venit remorca care trebuia încărcată, trebuia să aruncăm cu mâinile din grămezile de jos tot porumbul adunat, eram de-acum deja 10 oameni, mama mi-a spus să mă duc la râu dacă vreau că e greu să tot arunci și că mă vor durea mâinile și așa sângerânde. I-am spus că voi coborî și că-i aștept în vale când pleacă să mă ia. Când coboram panta lăsam în spate asfințitul roșu-portocaliu și în fața mea deasupra pădurii strălucea Luna. Eram la mijloc și râdeam, întorceam capul când în dreapta, când în stânga și nu-mi venea să cred ce văd. Din curte de la nivelul solului nu poți vedea toate astea, deși ele se întâmplă. Trebuie să fii când și când la locul potrivit să scrii, să te poți uita stânga-dreapta și să râzi, să zici, gata am prins ideea, dacă nu ajungeam azi pe vârful ăsta al ființei nu vedeam acest peisaj. Până la urmă cred că fiecare om are multe astfel de vârfuri, trebuie doar să fie căutate și dacă nu se văd cu ochiul liber, al minții, desigur, nu înseamnă că nu sunt. Așa dăm și de Dumnezeu într-o zi.

Până la urmă mersul prin propriul domeniu forestier al minții folosind această armă, scrisul, în căutarea animalului mitologic, este un mijloc de-a scoate la lumină ceva ce știi sigur că există dar nu ai unealta necesară să dezgropi. Poate că vietatea mitică sunt chiar eu, numai că trebuie să aflu, să mă văd acolo bând apă din râu cu toate cirezile la un loc.

Și din toate peripețiile astea ne trezim după un timp cu o carte în brațe, care nu prea e carte, pentru că dacă deschizi prima pagină apare un cinematograf în mintea fiecăruia dintre noi. Oamenii preferă și astfel de spectacole, chiar la ei acasă, pe canapea, iată de ce se scriu cărți pentru acest confort al fugii de acasă, aflându-te chiar în casă, a fugi undeva tot între niște pereți, dar de data asta nu foarte albi, ci scriși, extensibili, reglabili, după bunul plac. Așa dăm și de Dumnezeu într-o zi. Și până la urmă și Lui i-aș spune: Ce ți-a luat atâta timp să apari? Și El să zică: Ce să apar, nu te vezi, nu ai ochi, ți-am dat ochi vede-te. Lăsând gluma de-o parte, scrisul nu ferește de astfel de mici accidente, când te trezești dintr-o dată vorbind cu Dumnezeu și nu prea e în regulă, ar spune unii.

Deși libertatea e deplină, pot vorbi cu cine apare pe foaie pot face chiar orice, nu am niciun grilaj, dacă El a vrut să vină e bine venit. Dacă vrei cu adevărat să-l simți, să-l atingi pe Dumnezeu, cu toate aceste simțuri umane e mai bine să stai pe loc, nicio călătorie nu duce la El, nu există drum pentru escapada asta. EL te va găsi acolo unde ești. A te avânta presupune căutare, și e de la sine înțeles că nu ai cum să-ți dai cu sapa la picioare pentru că te rănești. La fel cum m-am rănit în lanul de porumb, când eram tot una cu el. Cine s-a încumetat a ajuns pustnic și nu erou, nu cred că El vrea să fim singuri, nu e în firea noastră să fim așa. Această izolare nu vine ca un gard pentru lume, ci vine ca un gard pentru propria ființă, când nu-i dai voie să facă față chiar naturii ei. Cândva mi-ar fi plăcut un astfel de drum, dar la un moment dat l-am considerat egoist, însă nu lipsit de sens. Fiind doar cu tine îți ești singurul apropiat, împarți cu tine și ziua, și noaptea. Sensul acesta nu expune, ci ascunde. Doar expus îți vezi virtutea sau micimea. Nu ai cum să afli ce fel de om ești în singurătate. Văd tot felul de excursii, pelerinaje, tot felul de magazine în care se vând obiectele Domnului și recunosc că îmi plac, mirosul de tămâie, iconițele, toate mă liniștesc pentru că așa am fost învățată de mică, când intru în biserică să tac, alături de ceilalți, mirosul specific asociat cu pacea, cu rugăciunea îmbină o poveste frumoasă. Omul a creat prin biserică un loc extraordinar terapeutic, nu trebuie să mergi la spaextrabeautysalon, acest mijloc de însănătoșire e gratuit.

Îmi place să intru în biserici și să stau pur și simplu, ca la salină, cu orele. Numai că aerul de aici nu curăță căile respiratorii, ci purifică, în sensul că deslușește, lămurește, nu cine este El, ci mai degrabă cine sunt eu. După ce ies, orașul mi se pare SF, parcă revin pe o planetă total necunoscută, totuși picioarele știu drumul altfel eu m-aș rătăci, animalul din mine e mereu mai puternic, el servește corpului, supraviețuirii. În biserică animalul acesta e mort sau cel puțin domolit, de aceea dacă vă descălțați la ușă e bine să o faceți mai ales de corp.

Când eram mică soră-mea mă speria cu un balaur, pe care, firește îl scosese din poveștile nemuritoare ale românilor, care fura fete, numai joia, dar că eu sunt mică să mă ia, că fură doar adolescente. Chiar pe un drum lăturalnic care ducea la mătușă-mea și pe care-l foloseam destul de des, soră-mea îmi arătase o salcie bătrână, aproape fără crengi, numai un trunchi cu o scorbură imensă în care sălășluia balaurul. Drumul acesta îl evitam când treceam singură pe acolo. Acest balaur s-a dovedit a fi un dinozaur transilvănean descoperit recent pe teritoriul țării noastre, fosila de dinozaur corespunde atât de bine descrierii balaurului nostru tradițional din povești, încât oamenii de știință i-au pus numele chiar așa: balaurul bondoc; este expus la Muzeul Geologic, București. Când am fost să-l vizitez, i-am zis un prozaic: Frate, mi-ai distrus toată copilăria! Aici să stai înțepenit în calcarul ăsta, lipit de pereți și să nu mai ieși. Deși, frate, în acest context suna destul de amical, ca făcând parte din aceeași mamă, din aceeași copilărie. Așa dăm și de Dumnezeu într-o zi și totul va fi banal și neschimbat, ca și cum am revedea un prieten drag din copilărie și de care nu mai știam nimic. Îi dăm numărul de telefon, îl invităm pe la noi, dar de care ne simțim înstrăinați. Ne motivăm absențele în fel și chip, apoi facem schimb de poze cu copiii noștri și promitem că ne vom revedea, deși simțim clar prăpastia de sub noi.

Când scrii nu trebuie să lași nicio urmă, nimeni să nu înțeleagă cum ai reușit. Ce rost ar avea să explici, nicio operă nu se explică, ea doar se dezvelește. Ce s-ar fi întâmplat azi dacă aveam resturi sau vestigii ale lui Dumnezeu?

(din colecția: Calvariae locus, III)

(sursa foto: shop.alexanderjansson.com)