Adrian SângeorzanAdrian Sângeorzan
02.05.2019

Expert în păcate

Cu puţin înaintea vacanţei de iarnă, Misha Karbatov ne-a invitat la balet. Tot ceva rusesc, Baletul Kirov la Metropolitan, care fusese luat cu asalt de ruşii din New York „pentru că suntem mulţi şi ai naibii de culturali”, după cum spunea Misha Korbatov însuşi. Cu baletul părea mult mai familiar decât fusese cu teatrul şi tot timpul spectacolului s-a simţit ca la el acasă. A avut pe faţă un zâmbet de cunoscător, ca şi cum balerinele acelea fără oase, fără articulaţii ar fi trecut înainte de „Lacul lebedelor” prin barurile lui de noapte. De data asta n-a mai luat locuri în primul rând, deşi nu cred că s-ar fi supărat dacă vreo balerină i-ar fi căzut în braţe. M-am purtat rezervat cu el, chiar dacă nu aveam nici o dovadă că avea ceva de-a face cu dispariţia lui Dimitri. Cu mama s-a comportat ca un gentleman adevărat şi cu asta a crescut în ochii mei. După spectacol, ne-a invitat la „Russian Samovar”, un restaurant de pe strada 52, aproape de toată nebunia de pe Broadway. Din nou plecăciuni, strângeri de mână, chelneri speriaţi. Atmosfera era mai intimă pentru că se cânta şi se dansa după placul inimii. La una din mese am înţeles că era unul dintre foştii miniştri ai Rusiei, care în final s-a îmbătat şi a cântat ceva trist într-un microfon transmis peste capetele celor de la mese. Eu mă speriasem că ne va ţine un discurs care mă va trimite înapoi în Moscova, în apartamentul nostru din Lianozovo, unde televizorul mergea aproape continuu. Oricum, a fost ca o presimţire care avea să se împlinească.

-Înţeleg că pleci în curând la Moscova, Vitali! spuse Misha Karbatov, închinând un pahar de vodcă.

-Plec la Moscova?

-Parcă ne-am înţeles că de sărbători vei fi acolo, spuse mama oarecum dezamăgită de reacţia mea.

Uitasem, pur şi simplu. N-aveam chef să plec pentru că de-abia simţeam şi eu că încep să fac parte din peisajul New York-ului.

-Şi ce trebuie să fac la Moscova? am întrebat încet.

-Îţi vor spune cei de-acolo înainte de-a te întoarce. Misha şi-a umplut din nou paharul cu vodcă. Nu-ţi bate capul cu numic, Vitali. Noi nu ne ocupăm de droguri, arme sau alte chestii murdare. Avem mare încredere în mama ta şi, prin ea, şi în tine.

După ce am mâncat în tăcere, mi-au propus să mă urce într-un taxi care urma să mă ducă acasă, în Brooklyn. Am înţeles că mama avansase ierarhic în sufletul larg al lui Korbatov, cu care urma probabil să-şi petreacă noaptea undeva în Manhattan. Arăta mulţumită ca o pisică căreia i se satisfăcuseră toate poftele. Ochii ei bicolori mă priveau cu recunoştinţă şi căldură. Misha mi-a întins trei hârti de o sută de dolari.

-Ai grijă ce faci cu fetele în Moscova. Sunt sigur că cineva suspină pentru tine acolo.

Greşit, domnule Korbatov, am vrut să spun. Morţii nu cred că suspină şi unul dintre motivele pentru care nu-mi venea să mă întorc la Moscova era acela că, inevitabil, voi revedea golul lăsat de blocul căzut în care încă plutea neclară amintirea Taniei.

M-au urcat într-o maşină neagră Lincoln în care eram singurul pasager. I-am cerut şoferului să oprească înainte de-a intra în Midtown Tunel, însă omul n-a vrut s-o facă.

-Domnul Korbatov mi-a spus să te duc în Brighton Beach. Aşa că acolo vom merge.

M-am înfuriat dintr-o dată şi la primul stop am sărit din maşină şi i-am arătat tipului degetul din mijloc. De la un telefon public l-am sunt pe bătrânul rus care stătea două străzi de-acolo. Era târziu, dar mi-a răspuns. Când mi-a deschis, nu mai avea în mână puşca de vânătoare, iar valiza lui Dimitri dispăruse din hol.

-Ce te aduce aici, băiate?

-Voiam doar să vă văd. Plec în curând la Moscova… poate doriţi ceva de-acolo sau vreţi să trimiteţi ceva?

-Eu nu mai am nici o legătură cu Moscova de două generaţii. Oricum mă bucur c-ai venit. Fă-ţi un ceai.

-Ce mai ştiţi de Vladimir… de Dimitri?

-Nimic. Încerc să aflu cât mai multe despre ruşii noi din New York. Uite, Internetul mă ajută. Sunt băgaţi în tot felul de afaceri ciudate… nici mafioţii sicilieni n-au avut atâta imaginaţie…

Am băut cu el un ceai în tăcere. Tăcerea avea cu el o altă consistenţă. Devenea tare şi sigură pe ea, ca betonul acela în care poate că fusese turnat Dimitri. Simţeam cum bătrânul, care trăia ca un pustnic, iradia în jurul lui nişte unde speciale, pe care poate că Tamara, paranormala, le-ar fi perceput mai bine, însă le simţeam şi eu. Era ca o pisică bătrână, care torcea şi viaţa şi moartea în acelaşi timp. Observasem că atunci când eram în apropierea lui percepeam nişte vibraţii, care nu mă deranjau. Ba chiar îmi plăceau pentru că simţeam că vin dintr-o lume dispărută, de care în curând nu-şi va mai aminti nimeni. O lume care i-a scăpat „malaxorului” şi care, deşi n-are magicul jocurilor mele de pe computer, are ceva puternic, pentru că a fost cândva vie şi adevărată, o lume în carne şi oase.

După ce am plecat de la bătrân, am dat o tură pe jos până în Village. În Washington Square am cumpărat marijuana de la acelaşi negru care mă acostase atunci când nu-mi puteam scoate de pe cap casca de motocicletă. Mă ştia deja.

-Am şi altă marfă…îmi trase el cu ochiul.

-Asta-mi ajunge deocamdată.

L-am sunat pe Pepe pe celular şi-n câteva minute eram amândoi pe una din bănci. Şarpele lui boa stătea încolăcit între noi şi adulmeca lacom fumul înecăcios, ca un expert în păcate.