Poem pentru Nichita

El s-a născut fără de trup,
inventându-și propria poveste
trupul lui era înăuntru, în sine,
ca o umbră în somn, cum
însuși este umplut de însuși,
cum se sprijină viul pe este.
Totuși nici nu se știe dacă-i născut,
și-și are un trup,
ipostază vorbitoare de înger blond
soldat devotat și general al cuvântului
așteptând pe marginea ascuțită a cerului întruparea.
El s-a răstignit pe crucea-cuvânt
a ars în ea întreg ca o tămâie
s-a umplut de polenul vorbelor
precum piatra de miezul și de rădăcinile slovelor
pentru că
în fiecare piatră
și-a îndesat câte un zeu
uneori câte o leoaică
sau câte un om-fantă.
El era mai mult zeu decât om.
Și de aceea scormonea la rădăcina lucrurilor.
El s-a-ncercuit albastru-duios
cu fruntea-ntr-un fluier dacic de os.
De la ospățul lui
din cuvinte n- au rămas decât nodurile sfinte.
Secerător al lanului de semne
a încărcat în căruța lui de visuri
toată recolta de sentimente.
Și-acoperindu-și umbra cu umbra
s-a înălțat spre pietre șuierând luna
s-a hârjonit în mituri și-a tăcut
după ce și-a părăsit în lut
lacrimile din trupu-i plăpând.
Pasul lui trecător prin Hiperboreea
rămâne ca o urmă fosilă de mamut
deși om de umbră fiind
s-a ridicat fără de formă
și totuși atât de plin
într-un dincolo inocent și fulgerând.
Soția lui de duminică, Limba Română,
s-a spălat de păcate, de neîmpliniri
să-l primească pe împăratul cuvintelor
în iatacul ei de mireasă.
(Și cununându-se ea cu el fără să-i spună
au născut prunc frumos cu luceferi în mână ).
Formă vorbitoare de înger fiind
eu l-am văzut aripat într-o melodie
și-l aștept cum se sprijină viul pe este
în pacea albă a unui Eden lichid
fixându-și trup și tâmplă-ntr-o hârtie
să- și recreeze propria poveste
cum pasărea Phoenix s-a-ntrupat din vid.