Sergiu Crăciun,,…Oamenii nu sunt prizonierii destinului, ci mai degrabă prizonierii propriei minți.” — Franklin Delano Roosevelt
Dino Buzzati (1906-1972)
Vă propun în această frumoasă perioadă a sărbătorilor de iarnă, chiar și fără zăpadă, o interesantă incursiune în romanul scriitorului italian Dino Buzzati, Deșertul tătarilor. Încă de la început îmi place să cred că intrăm în contact cu un discurs epic excelent, al cărui punct forte îl reprezintă analiza psihologică, altfel spus, o călătorie în afară sau/şi în interiorul propriilor trăiri ale personajului axial, Giovanni Drogo. Cartea a fost deja ecranizată pentru prima dată în anul 1976 de către Valerio Zurlini în cadrul companiei de producţie Cinema Due.
Elaborat cu măiestrie la persoana treia, Il deserto dei tartari, cum apare ca titlu în limba italiană, reprezintă o capodoperă a literaturii universale din perioada numită Novecento. În această captivantă carte Dino Buzzati ne înfățișează povestea unui locotenent repartizat, fără să-și dea seama şi luat prin surprindere, la o fortăreață situată într-un mod aproape fantastic după niște munți.
Așadar, povestea unui om, Giovanni Drogo, văzută ca o istorie a omului; un prizonier al propriului destin rămâne fermecat de vraja subtilă care emană de la zidurile vechi ale fortăreței Bastiani.
,,Numit ofiţer, Giovanni Drogo părăsi într-o dimineaţă de septembrie oraşul, pentru a pleca spre Fortăreaţa Bastiani – prima sa garnizoană.” (p. 5)
Romanul de față poate fi considerat o parabolă a omului care încearcă să dea sens propriei existențe. În cadrul spațiului imaginar al cărții, în acest loc nedeterminat sugestiv și profund tensionat, în această strictețe care poate fi și locul vindecării dar în același timp și al suferinței, în acest deșert care poate reprezenta o variantă a soluționării şi vindecării în fapt, privind anxietatea, speranțele și durerile personajului axial al cărții. Preocuparea personajului pentru activitatea de locotenent este dominată de noi și noi întrebări pe care și le pune și care pot genera un amplu conflict interior din care acesta cu greu se mai poate sustrage.
Superioritatea în care se încrede și la care aspiră cel mai mult dar și un evident sentiment al victoriei, îl fac pe Giovanni Drogo un personaj diferit de ceilalți. În același timp, el este și un om simplu, cu limitele sale, o existență mediocră, concepția sa despre lume fiind limitată. Există, însă, o certă incapacitate de a schimba starea de lucruri la nivelul trăirilor personajului nostru. Dincolo de încercările disperate ale protagonistului de a părăsi fortăreața, naratorul dorește, din această perspectivă, să comunice acea singurătate a omului, sentimentul trecerii timpului fiind în acest roman un motiv central al cărţii. Un timp care de fapt trece cu toate consecințele sale. Locul în care Giovanni Drogo îşi petrece mare parte din viață este fortăreața Bastiani. Aceasta reprezintă un spaţiu al tuturor posibilităților care în final pot lua o întorsătură inimaginabilă, de nedorit. Chiar dacă viața, în conștiința personajului, este un orizont de mari așteptări, finalitatea se reduce de fapt la mici împliniri. Așadar, o fortăreață lipsită de orice semnificație. La nimic nu mai poate servi o astfel de structură. Mai degrabă putem identifica fortăreața ca pe un loc în care prizonierii sunt chiar ei cei care lucrează și trăiesc într-însa. De asemenea, o imagine cutremurătoare este aceea în care actantul Drogo și colegii săi așteaptă venirea din depărtare a unor tătari, dar care în fapt era doar în mintea lor. Această așteptare mi-a trezit în minte imediat gândul la capodopera lui Samuel Beckett şi anume, Așteptându-l pe Godot.
Și totuși, pe zi ce trecea Giovanni Drogo se împăca cu ideea că lucrurile nu sunt chiar așa de grave, dialogul cu ceilalți era la fel de răbdător și tensionat totodată:
„Drogo rămase singur și se simți de fapt fericit. Savura, plin de orgoliu, hotărârea lui de a rămâne acolo, satisfacția amară de a renunța la micile bucurii sigure în schimbul uneia mărețe, cu o scadență îndepărtată și incertă (sau poate că în subconștientul său dăinuia gândul consolator că mai avea tot timpul să plece). ” p.70
Un parcurs complex al vieții personajului Giovanni Drogo. Un fragment de viață disecat și la fel de bine prezentat nouă, cititorilor. Sunt de remarcat, la nivelul întregului ciclu romanesc, prezentarea și reprezentarea tuturor trăirilor și legăturilor stărilor interioare ale actantului, cu efectul şi impactul acestora la nivelul vieții personajului. Avem aici de fapt şi un exemplu viu de om încercat de viață, trimis nu să stea de pază la o fortăreață uitată de lume, ci să lupte cu propriul destin.
Gestul de a zâmbi din finalul cărții este unul puternic, pe care îl mai articulează Giovanni Drogo. Acesta semnificând de fapt că a trecut cu brio testul vieţii și că toate au fost în zadar. A privi cu zâmbetul pe buze problemele este un alt instrument nu numai al personajului, dar și al nostru, de a trece peste grele încercări ale vieții și la care actantul nostru a fost supus.
Volum recenzat: Buzzati, Dino, Deşertul tătarilor, traducere de Niculina Benguş-Tudoriu, ediţia a IV-a, Editura Polirom, Bucureşti, 2011.
