Mergeam cu tata spre casă, venind de la autogară, unde împreună cu sora mea fusesem să-l întîmpin, să-i aștept sosirea (de pe teren, dintr-o inspecție mai lungă, de cîteva săptămîni) și unde el ne făcuse cunoștință cu un medic care avea doi băieți (cu unul din ei urma să fiu coleg de clasă). Țin minte exact și cînd s-a petrecut această scenă din cauza evenimentului cu care se învecina, de care, aș putea spune, se mai reazemă și acum în memoria mea a doua zi după prima stabilizare, care ne incitase prin noile bancnote și monede puse în circulație și despre care, firește, discutam, în drum spre casă, cu însuflețire, făcînd calcule, transformînd diverse sume în valoarea lor actuală și nesăturîndu-ne să ne mirăm de marea diferență ce rezulta, ca de niște nostime surprize. Ne făcuse plăcere cunoștința cu medicul și băieții lui, eram bucuroși că tata se întorsese, că eram acum din nou împreună cu el, că mama ne aștepta cu masa. O splendidă zi de vară făcea să strălucească orașul pe ale cărui străzi centrale pe jumătate luminate de soare, pe jumătate catifelate de umbră treceam printr-o stare de seninătate deplină, cu sentimentul că totul e bine, că lumea e pretutindeni fericită; de parcă s-ar fi produs nu doar o simplă stabilizare financiară pe linie de stat, ci o stabilizare generală, universală, în toate domeniile și planurile vieții, decisă de un for și mai înalt.
Valeriu Cristea 01.03.2025
Seninătate deplină
