Stelian Țurlea 
Fă-ți patul și dormi! – 1
Cine și-ar fi închipuit că atâtea întâmplări aiurea se pot petrece pornind de la o prăpădită de minge? Nu știu ce e mai bine: să blestem clipa aia sau să fiu filosof și să-mi spun că asta mi-e soarta, putea fi și mai rău și la o adică am învățat și eu ceva de la viață. Cel ce pierde drumul e bucuros de cărare. Dar parcă nu mă-ndemn spre cărare, tot mai bun mi-ar fi drumul. Om trăi și-om vedea.
Eram cătrănit cât cuprinde. Nici nu mă miră, cu câte belele plouase pe capul meu. Ieșisem de la munca aia afurisită și nu-mi venea să mă duc spre casă. Nu-mi venea să fac nimic. Dacă aș fi avut minte, cum îmi spuneau câțiva de care nu reușea să se prindă nimic ca lumea, aș fi mers cu ei la prima crâșmă să radem niște beri sau să mai sugem o votcă până ne tâmpea căldura și nu mai știam drumul spre casă. N-aveam însă mintea cerută de ei și preferam să-mi spună că-s zgârie-brânză și nu mă îndur să arunc banu ca boieru pe tejghea. Pricepusem că și dacă mergeam, tot aia spuneau. Nu eram de-al lor. Mă puteam duce frumușel acasă, să mă culc sau să deschid o carte. Numai că asta mă speria mai mult ca orice, aproape că tremuram chiar și la gândul să iau de la capăt toate calculele alea afurisite care ar fi trebuit să mă apropie de taina de a construi avioane. Mă săturasem până peste cap și începusem să cred că nu-i la mijloc nicio taină sau că eu n-am s-o aflu vreodată și nu mă duce capul nici măcar să înjgheb o bicicletă din câteva fiare. Nu poate fi gând mai îngrozitor decât ăsta, te roade și îți spui că mai bine s-ar sfârși mâine lumea. Nu mă puteam duce acasă cu morcovu ăsta cât paru atârnându-mi de mutră și s-o las pe biata maică-mea să-și frece în neștire mâinile, neîndrăznind să mă întrebe ce s-a întâmplat. Am și eu o demnitate, naibii, și n-o să tot arunc povara mea pe umerii bătrânilor. Dar trebuia să pierd vremea, cum-necum, până se lăsa întunericul.
M-am oprit să casc gura cum băteau mingea pe maidanul ăla amenajat. Alergau, chiuiau și se-njurau când nu le ieșea câte-o figură, de parcă ar fi jucat pe bani, nu de plăcere. O dată a ajuns mingea la marginea de unde îi priveam și le-am trimis-o înapoi ca un maestru, dar nu s-au arătat impresionați. S-au fugărit mai departe, chiuind, au băgat vreo două goluri într-una din porți și pe urmă iar a scăpat unul mingea spre mine. De data asta nici măcar n-am mai oprit-o, le-am trimis-o îndărăt dintr-o bucată exact în picioarele unuia căruia nu-i mai rămânea decât s-o vâre în plasă. Că n-a făcut-o, nu-i vina mea. Ăi de scriu în ziarele de sport ar fi spus că mi-a ieșit un asist, adică eram aproape cel mai bun. Așa mi-am găsit beleaua.
A venit la mine un tip mai puriu, îmbrăcat într-un trening jerpelit cu ’jdemii de inscripții pe piept și pe pulpe.
– Cum te cheamă, băiatu? mi-a zis din colțul buzelor, scuipând vorbele ca pe niște pietricele.
N-avea rost să mă întorc să văd cu cine vorbește, știam că nu-s decât eu în marginea aia. Mi-era și prea lehamite să-i zic să-și țină boii acasă, că nu-s băiatu lui. Să nu mă iau în bețe cu nimeni, i-am răspuns.
– Nu vrei să încerci și tu? Ce zici dacă te iau în echipă?
Nu știam ce să zic și mă uitam la el într-o dungă. O fi crezut că-s gata să cad în fund de bucurie. M-a prevenit grijuliu, să nu cumva să cred că am prins vreun sfânt de picior:
– O să ai de tras și nu rămâi decât dacă m-asculți și muncești pe brânci.
A dat să plece, s-a răzgândit și s-a întors să mai arunce câteva pietricele:
– În rest, am să mă ocup eu de toate. Treci la treabă.
Tăcerea mea pe el l-a dat gata și pe mine m-a căptușit cu un viitor de aur.
Toți tipii ăia care băteau maidanul, nu mai vârstnici decât mine, urmau să formeze echipa de fotbal a uzinei. Iar cu asta nu era de glumit.
x
x x
De nu știu câte decenii echipa asta fusese mândria tuturor, se bucura întreg orașul, de parcă toți se născuseră pe terenul de fotbal. Când mi s-a râs în nas că n-am habar de gloria trecută care ar trebui să-mi fie mereu îndemn și călăuză, am început să întreb în dreapta și-n stânga. Firește, cu discreție. Dar toată lumea vorbea de o epocă de aur, fără să știe în ce consta sau când fusese. Mai mare dragul! Se povesteau isprăvi faimoase, toate din vremuri netrăite de vreunul, prin urmare atât de îndepărtate că nici nu puteau fi cuprinse în vreun păienjeniș al timpului, ci erau pur și simplu fărâme de fantome care pluteau din gură în gură, amețindu-i și uimindu-i pe toți. Preistoria și nimic mai mult. Singurul în stare să-mi spună povestea a fost moș Nibi, pe care abia îl cunoscusem. Fără el aș fi azi mai sărac.
Echipa asta apăruse la începutul secolului, printre primele din țară. Unii chiar se încăpățânau să susțină că fusese prima și să nu mai umblăm cu șopârla că ne-ar fi luat-o alții înainte. Cu atâția englezi și olandezi care lucrau la rafinăriile de petrol, nici nu e de mirare. Iar maidane erau destule. Puștanii care priveau uluiți cum alergau după o minge de piele domnii ăia în toată firea, cu veste și ciorapi vărgați, s-au înfierbântat repede, deși a trecut timp până au înțeles regulile. Costumația jucătorilor era de tot hazul, aduceau mai mult cu jocheii. Curând au început să joace și puștanii și echipa și-a dat un nume românesc, „Rahova”. Multă vreme avea să fie în frunte, va câștiga chiar și campionate ce arătau altfel decât astăzi. Vremurile de aur nu pot semăna cu zilele noastre prăpădite, că d-aia-s vremuri de aur!
Numai că, peste ani și ani, fie ăia buni ieșiseră la pensie sau dăduseră în primire ca tot omu, fie se leneviseră cei mai mulți și haleau paraua gloriei apuse, fapt e că echipa a început să se dea de-a berbeleacul până a dispărut și din cea mai prăpădită divizie. Ți-era rușine să te mai gândești la ea. Tristețea se întinsese ca o molimă. Deliberau și puneau țara la cale, dar nu puteau pricepe cum de-au ajuns de rușinea lumii. Cum nu e nimeni în stare să pună ordine. Cum cresc ciulini și scaieți pe pășunile glorioase. Cum toate necazurile s-au adunat numai în ograda lor. Cei mai mulți se târau grupuri-grupuri prin parcuri cu câte un radio nu mai mare de-o palmă lipit de ureche, ascultând transmisii de pe stadioanele unor orășele în care abia de găseai o mână de oameni în afara jucătorilor și rudelor lor. Mai mare rușinea! Se întâmpla chiar să apară vreunul din ăia în piața orașului, cu ARO-ul încărcat cu legume și pepeni, gata să strige că el nu lasă din preț pentru niște sărăntoci care nici echipă de fotbal n-au. Și oamenii mei înghițeau și s-ar fi ascuns sub pământ de rușine. Unora le era atât de ciudă, încât ziceau că trebuie să se pună și alt fel de ordine și să nu le mai dea voie să vină în piață tuturor pricopsiților de pe alte meleaguri, că doar avem și noi legumicultorii noștri care suferă de concurența neloială. Ba chiar se și grăbiră să întocmească un memoriu către primar. L-au rupt când s-a sumețit spre ei o masă de femei întrecându-se în vocalize și strigând că tinerilor ăstora bezmetici nu le e gândul decât la distracții, dar întorși acasă vor mâncarea gata și felurită, fără să le pese cum se dau ele de ceasul morții să facă rost de una sau de alta, și că dacă nu fac praf hârtia aia către primar or să joace ele tontoroiu cu ei pe care stadion or vrea. Ăia cu ARO își aranjau mai departe marfa lor scumpă, făcându-se că nu pricep nimic și că nu le pasă de dezbaterile democratice din orașul nostru, de parcă nu ei le-ar fi stârnit. Dar afrontul era afront și nu putea fi înghițit chiar așa, ca un hap contra durerilor de cap. Mocnea răzbunarea, deși nimeni nu-și putea imagina cum și mai ales când vom dansa și noi pe mormântul ălora. Nu se mai putea accepta ca numai găina vecinului să fie mai grasă.
Până când câțiva microbiști, înnebuniți dacă nu-și pierd duminicile strigând la mâna de jucători de pe gazon până le crește tensiunea și dau de lucru doctorilor de inimă, l-au somat pe directorul cel mare al uzinei celei mai mari să schimbe macazu și să pună el ordine. În fond, nu sunt în stare să țină ei cu munca lor de fruntași pe ramură și pe țară cinșpe-douj’de inși care să nu facă altceva decât să bată mingea până vor deveni spaima tuturor, spre bucuria lor? Nu se gândește nimeni cu cât spor se va lucra în toate zilele de după victoriile alea dorite ca vinul nou și pastrama cu mămăliguță când dă să ruginească frunza? Câte noi succese nu vor avea și ei în muncă? Cum se va răspândi mulțumirea în toate casele? Cum va renaște orașul tot și n-o să mai fi nevoit să-ți duci plozii la muzeu să afle despre vremurile de aur ale sportului? Directorul nu i-a lăsat să mai trăncănească mult și nici să pună întrebări pe care și le pusese și el de multe ori, ba chiar în ședințe lărgite și în discuțiile cu ăi mai mari și cu primarul. Le-a zis doar: „Băieți, ce vreți voi, vreau și eu!” Vorba asta de duh a circulat apoi ca un balsam în toată suflarea bărbătească, au învățat-o pe dinafară copiii de școală, șoimii patriei și bătrânii, iar unii au propus să-i ridice directorului, în semn de recunoștință, o statuie la intrarea stadionului. Alții au sărit că pripeala nu-i bună, că mâine-poimâine directorul ăsta ajunge ministru și-o să vrea să-i muți statuia în centrul orașului sau vine altul și zice s-o dai jos și că mai bine ar fi fost ca, la început, să se transforme vorbele lui în deviza tuturor și să fie scrise cu litere cât roata carului deasupra porții stadionului. Găsiseră chiar și un pictor de icoane pe lemn, gata să vopsească literele cât mai strălucitor cu putință, dar nu s-au înțeles asupra prețului. Alții ziceau că ăla nu găsise decât vopsea neagră și nu se cădea să scrie un îndemn atât de generos cu litere de doliu.
Între timp, directorul a chemat un antrenor vestit, i-a pus un sac de bani în brațe și i-a cerut să scoată de unde-o ști o echipă. Dar nu în anul 2000! Până în anul 2000 mâncai o sută de mii de pâini, așa că era timp berechet să câștigi și-un campionat! Tipii care își dădeau sufletul pe maidanul ăla se strânseseră acolo a cinșpea oară să-i cearnă privirea expertă a bătrânului antrenor care nici măcar nu era bătrân.
Pe mine nu mă adusese acolo decât ghinionul.
(din romanul „Fă-ți patul și dormi!”, Editura Pro, 1997)
(sursa foto: activenews.ro)
