Pereții glăsuind

În casa părintească, într-unul dintre  sertarele șifonierului, într-o pungă de plastic transparentă se aflau niște fotografii vechi, plus altele cu părinții la nunți, fotografii cu tata, făcute pentru panoul stațiunii agricole. Avea cravată. Poate că i-o împrumutase cineva, cine știe, doar pentru moment. Tata nu a purtat cravată. Zicea că îl strânge de gât.
Pe un perete din camera mare, cea cu sobă, era un tablou cu bunicii materni: Ion și Eana, stând pe scaune, în fața casei lor. Soarele bate într-o fereastră înaltă. Se văd lujeri de flori atârnând dinspre streașină. Jos, niște găleți cu leandri. Lângă prispă, pe pietricele, într-o vază de sticlă – un fir de crin îmbobocit, exact ca un detaliu dintr-o pictură. Bunica atinge cu o mână piciorul bunicului. El își odihnește mâna dreaptă pe umărul ei stâng. Parcă ar spune: „Eeee, prin câte nu am trecut noi împreună!” Din tot tabloul, mă frapează crinul din glastră și mâinile bunicilor.
Pe peretele următor, un tablou cu părinții. Brebenel, fotograful, îi pictase sprâncenele mamei și le trasase cu tuș buzele amândurora. Puțin, trăsăturile le-au fost schimbate. Mama căpătase o privire severă, părând încruntată, cu sprâncenele ca japonezele. Dar nu poți să ai mari pretenții de la o fotografie alb-negru. Mama comandase trei tablouri, pentru fiecare copil. Numai în casa părintească am văzut unul. Pesemne acela e tabloul meu. Nu am îndrăznit să-i schimb locul. Acum, când ei nu mai sunt, mi se pare firesc să rămână acolo, a-i schimba locul e ca o impietate.
Mereu am fost atrasă de fotografiile vechi. Baba Ioana Tilicoaia avea două tablouri cu poze mici, lipite pe coală albastră. Într-una era fiul ei, Florea, lângă un Aro. Fusese șofer la procuratură. Era iarnă și purta palton lung. Pantaloni, la dungă. O țigară în mână. Zâmbea. Avea trăsături frumoase, chiar frumoase. Ea mi-a spus că avusese ochi albaștri. Ca și ai ei. Era să-i fie sprijin la bătrânețe, dar nu i-a mai fost. Florea murise de tânăr, într-un accident. Florea a fost vărul tatei.
Fotografiile vechi, dacă le privești cu atenție, au glas. Ele glăsuiesc direct inimii. Te și întrebi: ce e timpul? Ferice de noi că vom lăsa o groază de fotografii. Îmi amintesc de bietul tata când regreta că îl uitase pe tatăl său, mort la 33 de ani, pentru că bunicul nu se fotografiase niciodată. De aceea, în casa noastră trebuie că mai sunt multe glasuri mute.