Alex. Ștefănescu 
Mă miră faptul că am remarcat repede, pe cont propriu, încă din copilărie, nefirescul stilului de viață comunist. M-am născut în 1947, după instaurarea regimului comunist în România (de către o armată de ocupație, în complicitate cu oameni din România cinici sau de un idealism infantil), nu trăisem nici măcar o zi în perioada dinainte și nu aveam un termen de comparație.
Părinții nu mi-au vorbit niciodată despre inumanitatea sistemului politic în care mă trezisem la viață. Se gândeau ‒ mi-au explicat mai târziu ‒ că mi-ar face rău dacă m-ar grăbi să-mi pierd inocența. Și chiar că aș pune în pericol întreaga familie, fiindcă aș fi povestit tuturor ce am aflat de la ei.
În Occident n-am călătorit niciodată, până în 1989. Nu aveam în minte ideea că sunt locuri în lume în care se trăiește altfel. Nici nu eram în stare să-mi imaginez că se poate trăi și altfel decât în România.
Mai erau cărțile, din care aș fi putut să mă informez. Dar, când am început eu să citesc, cărțile fuseseră deja triate cu grijă de ideologii PCR. (ideologii!… de multe ori niște incapabili, complexați; ei urau cărțile în general, nu numai cărțile care nu conveneau propagandei comuniste). Din poemul Împărat și proletar, în manualele școlare era prezentat numai discursul proletarului, tratat ca un discurs al lui Eminescu însuși. Reflecțiile împăratului ‒ reacție la vociferarea răzvrătitului din tavernă ‒ lipseau. Oricum, pentru mine, atunci, împăratul era un personaj din basme, nu un om și nu mi l-aș fi putut reprezenta.
În plus, cărțile care ar fi dat de gândit erau blindate cu prefețe, postfețe, note de subsol și adnotări care orientau autoritar lectura. Mi-aduc aminte că drama tinerei din romanul Calea Victoriei al lui Cezar Petrescu era prezentată ca un efect al decadenței clasei burgheze dinainte de război.
Nu exista, deci, nimic care să mă facă înțeleg că trăiesc într-o lume inversă, într-un fel de negativ al lumii adevărate. Normal ar fi fost să iau comunismul drept mediul meu natural de existență, singurul posibil, și să evoluez în conformitate cu regulile lui. Posibilitățile de adaptare ale oricărei ființe sunt nelimitate. Se credea, de pildă, că în zonele din adâncurile mării unde se depozitează deșeuri radioactive dispare orice formă de viață. Dar Jacques Yves Cousteau a identificat în mediul acvatic vietăți care asimilează chiar acele deșeuri și le utilizează în metabolismul lor.
Ignoranța mea în materie de situația politică în care trăiam era compactă, nu știam nici măcar că eram ignorant. Aveam opt sau nouă ani când, trecând prin fața unei clădiri mari și austere chiar din centrul orașului Suceava, numită în limbajul curent al sucevenilor „tribunalul”, am auzit un fel de vaier de la subsolul clădirii. Pe treptele largi de la intrarea în clădire stătea un portar, care nu părea impresionat de straniul „sonor” al clădirii, asemănător uneori cu vâjâitul vântului, iar alteori cu niște urlete înăbușite. Mă urmărea doar cu privirea, cu o vagă curiozitate. M-am dus în spatele clădirii. Era și acolo o intrare, păzită însă nu de un portar, ci de un soldat. Acela, cu arma ținută oblic în față, părea încremenit. Iar sunetele lugubre se auzeau mai tare, dar nu foarte tare. Veneau de undeva de la subsol și răzbăteau afară prin câteva ferăstruici, aflate la jumătate de metru de sol.
N-am să uit niciodată acel vuiet al suferinței, acea expresie sonoră ultimă a deznădejdii, urcând parcă din adâncul Iadului
În zilele următoare am dus acolo și câțiva prieteni de vârsta mea. Ei au confirmat că se aude ceva înfricoșător, dar nu știau ce. Cu timpul, pentru că niciun matur n-a vrut să ne explice despre ce e vorba, ne-am confecționat noi înșine diverse explicații fanteziste: că acolo este o cale de acces secretă spre lumea dracilor sau că subsolul clădirii este bântuit de fantomele ostașilor căzuți pe câmpul de luptă în timpul lui Ștefan cel Mare.
Ce rușine îmi este acum ‒ când știu că în încăperile de sub clădire, în partea păzită de soldat, erau torturați deținuți politici, îndeosebi elevi și studenți ‒ că în vremea aceea am rămas străin de suferința lor îngrozitoare.
Citesc în cartea unui fost deținut politic, Dumitru Bordeianu, intitulată Mărturisire din mlaștina disperării:
… „în jurul datei de 25 iunie 1948, iată-ne depuşi în vestita închisoare Suceava şi încarceraţi în celula 59 de la subsol, pe latura de nord. […] în această celulă am simţit pentru prima dată apăsarea spaţiului, pierderea libertăţii şi durerea ruperii legăturii cu cei dragi. […] Aici am suportat bătăile şi chinurile anchetei…”
Din cartea altui deținut politic, Neculai Popa, Coborârea în Iad,aflu cum anume decurgeau torturile la închisoarea din Suceava:
„După ce mi-au scos pantofii din picioare, au început bătaia la tălpi cu ciomagul, apoi cu bastoane de cauciuc. Ca să nu se audă prea tare gemetele, aveau obiceiul să ne astupe gura cu un ciorap, asemenea unui căluş. Această operaţiune se făcea tuturor, având şi scopul de umilire a celui anchetat. Când vedeau că picioarele se învineţesc şi se umflă, erai dat jos de pe masă şi, după ce erai dezlegat, te obligau să alergi prin cameră sau sală, pentru a se pune în mişcare sângele prin ţesuturile strivite. În timpul alergării, continua bătaia cu ciomagul, cu pumnii şi cu picioarele în felul următor: anchetatorii se aşezau pe sală sau în cameră, dacă era mai mare, în linie dreaptă sau semicerc, având între ei o distanţă de 2 – 3 metri, iar victima era obligată să alerge prin faţa lor. Când începea alergatul, primul anchetator îţi dădea o lovitură de picior în burtă sau ficat, cum se nimerea, încât de durere te aplecai fără să vrei în jos, cu mâna la locul unde erai lovit. În timp ce alergai încovoiat de durere, al doilea te lovea cu ciomagul în spate. În urma loviturii primite, încercai să te îndrepţi sau chiar să te laşi pe spate, timp în care al treilea anchetator îţi aplica o nouă lovitură de picior la ficat sau burtă, care din nou te făcea să te apleci de durere în faţă, dându-i posibilitatea următorului să te lovească cu ciomagul de-a lungul spatelui”.
Iar eu nu știam nimic, nimic, nimic despre toate acestea. Vara treceam vesel pe lângă tribunal, împreună cu copii de vârsta mea, la fel de veseli, neăbdători cu toții să ne scăldăm în râul Suceava. Iar iarna alunecam voios pe patine prin dreptul ferăstruicilor sumbre.
(text apărut în România literară nr. 2/ 2019)
