Cristina Crețu 
Nimeni nu știe durerea unui om! Se spune că trebuie să-ți amintești numai de lucrurile frumoase, dar poți?
Când trăia mama, aveam curtea plină de păsări. Ne uitam pe unde călcam. Carne consumam la sfârșit de săptămână sau la vreo sărbătoare. Tata zicea: „Dacă tai găina, nu pierd oul?” Era doctorul lor. Le avea pe listă. „Aia e bătrână, aia o bate pe aialaltă, aia șchioapătă” etc.
Ne-am străduit după moartea mamei să menținem gospodăria. Au trecut câțiva ani. Îi spuneam tatei să renunțe la cal. Îmbătrâniseră amândoi. Nu voia cu niciun chip! Îmi dau seama că îl puneam să renunțe la un univers. Tăceam. Tăceam și așteptam. Mă rugam.
Într-o zi tata s-a îmbolnăvit rău. Era iarnă, februarie. Ger. M-am dus la țară și l-am adus în București. Eram pierdută. Am dat calul cuiva, de tot. Purcelul, câinele și păsările le-am dus la cineva în alt sat. Am pus păsările în cuști. M-am uitat după cocoș. Nu era. Știți cum e cocoșul, e mândria curții. Cocoșul nostru fugise de-acasă! Am plâns, am plâns. Toate găinile erau speriate, parcă și ele simțeau că totul s-a sfârșit… Dintr-odată, curtea noastră era pustie, pustie. Eu eram o marionetă a durerii. „Hai, să vedem, cât poți să duci?” Știam în sufletul meu că a venit vremea să pierd totul. Și să tac. Să tac și să înghit.
Zilele trecute am scris un text. La final, m-am gândit la o găină și la cocoș. Subconștientul meu a fost vrednic. A lucrat. În text, cocoșul cânta, dar în ziua aceea, când am strâns orătăniile, fugise, se lepădase de noi. A revenit acasă după trei zile. L-am prins și l-am dus și pe el. Porumbeii au rămas, dar, după un timp, au plecat și ei în lumea largă. Câinele l-am mai văzut o dată. Și nu cred că mint, dar am simțit cum îi plânge sufletul.
Am fost un om neputincios și am tăcut.
În urma mea, un univers pierea…
