Dana Heuberger 
Dia asculta cu atenție murmurul din hol. Aștepta să termine odată mama de vorbit la telefon și-i era ciudă pe ea pentru că insistase să îl instaleze acolo, pe frigider. Era atât de incomod! Nici nu putea vorbi cu fetele decât atunci când nu erau Mami și Tati acasă, că altfel ar fi auzit și ei tot ce le spune, și ar fi comentat, cu siguranță, că pierde vremea, că tot chicotește, că spune prostii, că nu lasă lumea în pace… Nici Miță nu era mai breaz, fiindcă dacă ar fi auzit-o povestind, ar fi râs de ea, așa cum i se părea că se cuvine să procedeze un frate mai mare care se respectă. În consecință, Diei i se părea riscant și obositor să vorbească la telefon. De ce o face Mami atât de des? Ce i-o tot spune lui tanti Mioara? Nu se pot întâlni și ele la o cafea, ca tot omul? Și-apoi, cum să vorbești la telefon, în picioare, mai mult de cinci minute? Legată de el cu cordonul acela ombilicat (sau cam așa ceva). Era foarte mândră de noua ei achiziție lingvistică și-și admira din când în când buricul, minunându-se de ce o fi fost nevoie să aibă o denumire atât de complicată. Unele cuvinte sunau de-a dreptul abracadabrant (o altă cucerire de care era mândră și pe care o folosea, de câte ori avea ocazia, în micile ei monologuri din fața oglinzii). Îi plăcea mult să citească, căci era fascinată de istorii și de cuvinte. Ar fi făcut asta tot timpul, dacă i s-ar fi dat voie. Cu pauze de masă, de mers la baie și de dormit. Și de mers la școală. De fapt, pauzele astea nu erau respectate întotdeauna cu strictețe, căci ar fi fost de-a dreptul enervant să-și întrerupă lecturile din motive atât de prozaice, chiar dacă părinții insistau să o facă. La școală nu putea să își citească, din păcate, cărțile preferate – în ore îi era frică să n-o prindă tovarășa învățătoare, iar în pauze trebuia să se abțină, că și-așa o făceau unii copii (pe nedrept!) tocilară. Recupera acasă timpul pierdut, citind compulsiv, chiar dacă uneori trebuia să ascundă volumele care nu reacționau la apă și la supă așa cum s-ar fi cuvenit (și își încrețeau cu insolență unele pagini, sau chiar coperta), și nici măcar la ascunzătoarea de sub pernă. Tati s-ar fi supărat dacă ar fi știut că unele cărți erau neascultătoare și își îndoiau singure paginile ca pe niște urechi de măgar, cu toate că Dia le iubea atât de mult încât dormea cu ele (atunci când era obligată să se culce, pentru că – nu știa nici ea prea bine de ce – după câte o repriză de citit pe ascuns la lumina lămpii de pe noptieră, la un moment dat i se învălmășeau literele în fața ochilor și ajungeau să formeze aglomerări de semne de neînțeles). Noroc că nu era foarte atent și că nu-i scotocea prin bibliotecă.
Ar fi citit toată ziua, ca o plantă de seră, cum îi spunea uneori Mami, dar deseori o obligau să iasă afară, la joacă. La aer. Nu-i prea plăceau copiii din curte: cu cei de aceeași vârstă nu putea avea subiecte interesante de discuție, pentru că nu citeau aceleași cărți ca ea, cei mari nu o băgau în seamă, iar cei mici o plictiseau, deși erau niște simpli și drăguți supuși care îi arătau că o adoră, acceptându-i cu entuziasm domnia, atunci când catadicsea să le dea importanță și să se joace cu ei – ea, Cea Mai Mare, Împărăteasa. Nu o făcea foarte des, căci simțea, fără să și-o explice foarte clar, că adorația aceea fățișă era de fapt mai mult o năzuință decât o apreciere: las’ c-o să creștem și noi mari și vom putea să fim ca tine, sau chiar mai sus. Nu-i prea plăceau copiii din curtea blocului, însă începuse să învețe să îi accepte și chiar să cultive relații de suprafață cu ei. (Ce antrenament excelent!) O parte din Dia se juca până și cu Irina și cu Maia, în timp ce jumătatea ei profundă visa cu detașare, uneori într-un mod difuz, nedeslușit pe deplin nici măcar de ea, la tot felul de interpretări și continuări (care mai de care mai livrești) ale acțiunilor lor. Părea de multe ori aeriană, ba chiar cu nasul pe sus, deoarece gândurile îi erau cu mulți pași înaintea acțiunilor, căutând, febrile, necunoscute răspunsuri. Nu juca fotbal și nici volei, ca alții, pe lângă Garaje, căci știa că fuge ca o mătură, deci nu putea excela în domeniu, așa că nu risca să-și strice prestigiul, eșuând. Mai bine declara că-i sub nivelul ei să scoată limba de-un cot alergând fără sens după o minge, ca toată lumea. Ea arbitra, sau, și mai bine, purta discuții de oameni mari. Trecuse timpul jocurilor „De-a mama și de-a tata”, „De-a aprozarul”, și chiar cel al șotronului sau al amuzantului „Flori, fete, sau băieți”. Sosise momentul marilor scenarii, așa că ieșitul afară devenise mult mai interesant decât înainte, ba chiar așteptat cu nerăbdare. Nu îi păsa prea mult de performanțele celorlalte fete, era mult prea preocupată să își interpreteze ea însăși cât mai veridic rolurile. Iar perioada în care negociau scenariul era una dintre cele mai intense, de multe ori chiar mai interesantă decât jocul propriu-zis. Se jucaseră deja de-a actrițele de cinema, alegându-le pe protagoniste după imaginile din almanahuri și imaginându-și cum ar fi să ajungă să și vadă filmele despre care citiseră atâtea (pe ascuns), iar la finalul unei zile în care până și poveștile despre vedete deveniseră plictisitoare, Ana le propusese să se joace „De-a Tovarășul și de-a Tovarășa”. Era cireașa de pe tort și culmea îndrăznelii! Nu le era prea clar de ce simțeau că jocul ăsta trebuie să fie secret, dar îl decretaseră astfel, și rămăsese să se gândească la un scenariu demn de o astfel de piesă. Și tocmai în ziua aceea urma să înceapă jocul, când Dia avea mult prea multe de învățat! Băieții nu existau pentru fetele din grup (erau prea infantili ca să merite să fie băgați în seamă, zicea cu hotărâre doctă Dia), așa că, evident, Ana, cea care avusese ideea, trebuia să îl interpreteze pe Cel mai iubit fiu al Poporului. De obicei, inițiatoarea își alegea rolul cel mai ofertant, dar cum ar fi putut Dia să accepte să fie vioara a doua, chiar și într-o piesă absurdă? Se gândise să le propună fetelor ca ea să nu joace rolul Tovarășei, așa cum se hotărâseră împreună că o va face (căci nu îi prea plăcea coafura Dânsei, și nici privirea, chiar dacă n-ar fi îndrăznit să o spună nimănui, iar la Chimie – oricât de grea o fi materia asta necunoscută încă – nimeni nu o putea întrece pe Mami, asta era clar!), ci să îl interpreteze pe Ion Gheorghe Maurer, despre care aflase că e mai bun și mai deștept decât Tovarășul. Ce dacă n-are nume românesc? Auzise ea o discuție acasă, într-o seară… Ardea de nerăbdare să le-o spună și fetelor. Era sigură că Ana va zice că e mai important un secretar general al Partidului decât un fost președinte al Marii Adunări Naționale de pe vremea când ele încă nici nu se născuseră, dar Tati îi spusese Diei că tovarășul Maurer e un om foarte bun și că a făcut multe pentru țară, chiar dacă acum nu mai apare așa de des la televizor, iar Tati nu putea greși, așa că Dia era gata să apere prestigiul personajului ei, din toate puterile. Își pregătise și rolul, până la ultima replică… numai să iasă odată afară!
Și mama care nu mai termina cu vorbitul la telefon! Dia era sigură că n-ar lăsa-o la joacă, în ciuda obiceiului, căci din nefericire aflase de lucrarea (la aritmetică) din ziua următoare. De ce nu putea, nici măcar acum, că se făcuse mare, să o mintă pe mama (decât prin omisiune)? De ce se găsise tocmai în ziua aceea să o întrebe când are extemporal? Nu-i drept, Mami parcă simte când trebuie să afle câte ceva! Ghinion, ce mai! Și Ana care era deja în curte! Tocmai a văzut-o pe geam. Și uite-o și pe Irina! Dacă încep fetele jocul fără ea, va fi greu să se mai schimbe apoi personajele, nimeni nu va mai vrea să fie Tovarășa, în locul Diei. Și-i trebuie timp, ca să o convingă pe Ana că Maurer trebuie să fie șeful în piesă, în locul Tovarășului, că merită mai mult. Of, de ce vorbește-atâta mama, tocmai azi?
… Dia săpase, nerăbdătoare, imaginare (dar cumplit de vii) șanțuri prin cameră, adânci și pline de broaște râioase și de pumnale ce îi zdreleau gândurile, și prefăcuse în flăcări și în scrum până și Soarele, care-i zâmbea cu îngăduință și inutilă căldură prin geam. Fulgera, în tăcere. Căci viața se dovedea cumplit de nedreaptă: afară se construia o înălțătoare poveste despre Gloria Poporului și Viitorul cel de Aur de după îndepărtatul an 2000, în timp ce ea experimenta durerea acută a strigătelor mute, în așteptarea tăcerii din hol.
