Dumitru Crudu 
În povestirea lui Andrei Burac, Între somn şi veghe, un scriitor din Chişinău îi face o vizită unui ambasador străin la reşedinţa sa din Bucureşti, care se prelungește până la ore foarte mici. Drept pentru care, scriitorul chişinăuian rămâne peste noapte în castelul ambasadorului, unde însă nu poate pune geană pe geană până dimineaţă, deranjat de fel de fel de zgomote guturale şi de o persistentă duhoare de tutun. Sunt primii ani de după căderea comunismului și castelul unde a suferit de insomnie oaspetele basarabean se află într-un cartier select din capitala României, tulburat ziua de greve și demonstrații ale unor oameni care încercau cu disperare să se rupă cât mai repede de trecut şi să clădească o lume nouă, iar noaptea, iată, de aceste sunete stranii care-i alungă somnul musafirului de peste Prut.
Comunismul căzuse. Nu mai exista Republica Socialistă România, dar nici Uniunea Sovietică. Nu mai exista securitatea şi nu mai exista cenzura. Nu mai exista dictatură şi nu se mai operau represiuni politice. Cu toate acestea, carul nu se prea mişcă din loc şi situaţia se împute tot mai tare (atât în Republica Moldova, cât şi în România), fără ca lumea să poată pricepe de ce. Ei bine, iată că într-o asemenea perioadă istorică pleacă din Chișinău scriitorul basarabean și îi face o vizită prietenului său ambasador. Într-o perioadă istorică cu speranțe pe cale să se dezumfle și cu decepții foarte dureroase, scriitorul basarabean are insomnie în castelul înaltei sale gazde, foarte somptuos, de altfel, având un număr nesfârșit de camere şi câteva etaje. De insomnie însă suferă și noii chiriași ai acestei case vechi, care e un adevărat monument de arhitectură.
În zori, ambasadorul sparge peretele de unde proveneau zgomotele alea stranii şi descoperă că în spatele său mai e o cameră, în mijlocul căreia nu se află nimic altceva decât „o sculptură pe un piedestal”. Era „statuia unui bărbat în mărime naturală” având „chipiu, mustaţă şi pipă în dinţi”, care semăna foarte tare cu Iosif Vissarionovici Stalin și pe care, se pare, ambasadorul scos-o din casă și a aruncat-o în ghenă.
Dimineață, cei doi prieteni care nu au putut dormi toată noaptea, sparg zidul și descoperă o statuie ascunsă în perete. Ceea ce te duce cu gândul că foștii chiriași ai castelului, probabil, se așteptau ca foaia să se întoarcă în orice moment și comunismul să se reîntoarcă. Iar dacă asta s-ar fi întâmplat, ar fi spart peretele și ar fi scos statuia din umbră și ar fi pus-o la loc de cinste în casă. Adică ei nu credeau că schimbarea e irevocabilă sau nu și-o doreau. Important însă nu e ce credeau aceștia, ci faptul că societatea postcomunistă din primii ani de după căderea comunismului era una amestecată. Aceasta neputând să scape complet sau nevrând de scheletele din dulap, în speranța că timpurile alea s-ar putea întoarce.
Insomnia ar fi o consecință a acestei stări de lucruri. Un produs al scheletelor din dulap.
O noapte de insomnie în București la doi sau trei ani după revoluție. Dovedind că schimbarea a eșuat și că impactul eșecului asupra individului este devastator.
Da, e adevărat că această povestire pare o pagină desprinsă dintr-un jurnal, totuși, în profunzimile sale, e o parabolă dramatică şi tulburătoare despre fantomele trecutului care ne mai bântuie și acum existența.
Foto de pe jurnalul.ro
