Am, oare, posibilitatea de a alege?

„Fusesem dat la grădiniță, dar mă eliminaseră din cauză că, iarnă fiind, trânteam fetiţele în nămeţi…”

 Emil Brumaru are faimă de ins mofturos şi greu abordabil. Îi ştiam mai toate cărţile, îl ascultasem recitând poemele din Submarinul erotic (imprimate pe CD-ul distribuit împreună cu volumul), citisem multe din interviurile pe care le-a acordat de-a lungul timpului şi tocmai de aceea îmi construisem o altă imagine despre poet – nu mi-l puteam închipui aşa cum îl înfăţişa legenda. Totuşi, a trebuit să treacă mult timp până mi-am făcut curaj şi i-am telefonat, în vederea realizării interviului care urmează.

Ca să îmi înving temerile, am apelat la trucul ce mă scapă de inhibiţii ori de câte ori vreunul din interlocutori mă intimidează peste măsură: mi l-am imaginat pe scriitor la vârsta elevilor mei. Mi-am imaginat că elevul Emil Brumaru a fost guralivul clasei; primul care răspundea corect – dar fără să ridice mâna – la întrebările adresate colegilor scoşi la răspuns; primul care se bosumfla atunci când i se cerea altcuiva (nu lui!) să citească lectura din manual sau să rezolve un exerciţiu de gramatică la tablă; singurul care, în semn de protest la cel mai mic semn de indiferenţă (reală sau imaginară) din partea profesorului, nu-şi mai lua notiţe. Elevul Emil Brumaru agrea numai lecţiile în care era lăsat să facă paradă de imaginaţie, iar cel mai mult şi mai mult, acestuia îi plăceau – cred – orele la care el devenea personajul principal.

Prima conversaţie cu Emil Brumaru a fost ca un examen, numai că eu mă preschimbasem într-o şcolăriţă, iar poetul – într-un examinator lipsit de indulgenţă. M-a iscodit curios, întrebându-mă: ce vârstă am; cu ce mă ocup; dacă scriu; ce scriu; pe cine, unde, când şi cum am mai intervievat. Mi-a cerut apoi să îi trimit – prin e-mail – interviurile şi două-trei fotografii. Vocea lui cu molcome inflexiuni moldoveneşti (insesizabile în înregistrările de pe CD-ul cu poeziile din Submarinul erotic) m-a fermecat şi m-a făcut să uit de toate legendele al căror erou era Emil-Brumaru-cel-cârcotaş-şi-ironic.

Au urmat apoi alte câteva dialoguri mai mult sau mai puţin inofensive pe Messenger şi – în sfârşit – expedierea întrebărilor. Exaltată, îmi imaginam că acestea îl vor cuceri instantaneu. Mai mult, îl şi vedeam apucându-se imediat să răspundă, conştiincios, la fiecare dintre ele. În scurt timp însă, iluzia că interviul cu Emil Brumaru se va realiza mai uşor decât anticipasem avea să se spulbere: întrebările nu i-au provocat poetului entuziasm, ci furie. De fapt, îl enervase la culme una din întrebări. Drept urmare, m-am ales cu refuzul acestuia de a mai face – vreodată, împreună – un interviu. La început furibund, apoi trist, Emil Brumaru mi-a reproşat că zgândărisem, cu cruzime, răni nevindecate. Nu-mi rămânea decât să mă resemnez. Dar, spre surprinderea mea, după numai trei zile a telefonat să mă înştiinţeze că a finalizat interviul. Îmi dădea vestea cu un fel de sfială în glas; părea că devenise elevul din imaginaţia mea care, după ce a făcut o năzbâtie de pomină, s-a cuminţit o vreme.

Pentru mine, pregătirea şi realizarea convorbirii cu Emil Brumaru a fost o lecţie atipică despre Emil Brumaru, la sfârşitul căreia am căpătat convingerea că teribilismul jucat de acesta într-un mod magistral ascunde o timiditate fără leac.

***

– Care sunt primele imagini care vă vin în minte atunci când rostiţi cuvântul ,,copilărie”?

– Copilăria mea a fost risipită prin mai multe locuri. Ar trebui să le descriu… De unde să încep? Şi cum să fac să nu mă repet? Eram la Floreşti. Bunica după mamă mai trăia, o văd ca în vis, îmbrăcată mereu în negru, într-o odaie încăpătoare, luminată de o lampă cu gaz. Fusesem dat la grădiniţă, dar mă eliminaseră din cauză că, iarnă fiind, trânteam fetiţele în nămeţi, le ridicam puloverele, le trăgeam pantalonaşii şi le muşcam cu sălbăticie de burtică! De unde învăţasem, cînd văzusem aşa ceva? Scandal în familie. Maică-mea umbla prin cameră şi vocifera, înaltă, cu părul bogat căzând în valuri castanii pe umerii rotunzi sub materialul ieftin al rochiei. La fund, îmbrăcămintea ei se plia dulce pe şănţuleţul dintre fesele evidente („cu prispă”, cum se spune la ţară), intra chiar între ele, obligând-o să se oprească şi să-şi potrivească poalele, puţin ruşinată. Taică-meu o alinta „Lizanka, hai, Lizanka!” şi-o tachina că are nume de iapă! Nu mai ţin minte cum s-a rezolvat nemernicia mea. Ratasem, oricum, grădiniţa.

Tot la Floreşti; sunt într-o grădină publică, lîngă o fântână fără ghizduri. Dau, inconştient, şi feroce, şi zburdalnic, brânci unei fetiţe cu care mă jucam, iar ea cade în fântână. Maică-mea stă pe o bancă cu mama fetiţei. Observă amândouă. Mama mea sare ca din arc, cu un soi de graţie de animal zvelt, şi, când fetiţa revine la suprafaţă, cu picioarele în sus, o apucă, haţ!, salvator de unul şi o scoate teafără. Mama fetiţei, cam tembelă, mă ia la bătaie în loc să vadă dacă îi mai suflă copilul! Iarăşi scandal în familie. Devin un mic asasin, declară taică-meu, un monstru ocolit de mămicile înspăimântate. Ţip noaptea prin somn, mama mă ia ocrotitoare în braţe să dorm cu dânsa; mi-a rămas în nări, pe viaţă, un miros parfumat, necunoscut, de cozonac crescut bine, săţios, sau poate de altceva… Să am din copilarie doar amintiri hardcore, horror?! Ori sunt agresiv, ori suport agresivitatea altcuiva… o agresivitate ciudată, clandestină, mai ales din partea femeilor mature, coapte…

La Ciceu, deja în clasa întîi, după ce am fost trântit de un curcan, doamna Manolache, soţia fragilă şi delicată a picherului, suferind permanent de boli ciudate, m-a salvat la dânsa în pat, sub o plapumă enormă, printre perne şi pernuţe, descălţat doar, cu hainele pe mine, ca să mă încălzesc şi să-mi treacă frica. Brusc părea aţipită, însă degetele ei subţiri, fierbinţi, scotocitoare, gentile, atingeau cele mai intime ascunzişuri ale mele, ba mai mult, îmi dirijau palmele umede de emoţie spre ceea ce aflasem de la copiii din pavilioanele C.F.R. că se cheamă „pizdă”‼!

Curios, copilăria mea e plină de femei aţâţătoare, neruşinându-se de mine, dimpotrivă, exhibând ce aveau mai mustos şi fraged, mai plăpând şi floral în carnea lor bucuroasă de privirile mele naive, profund admirative, dilatându-mi pupilele sclipitoare şi dirijîndu-mi mîinile slăbuţe spre rotunjimi de sîni cu sfîrcuri şi spre buci mirobolante, aiurindu-mi sufletul inform, modelându-mi-l întru o veşnică adoraţie a concupiscenţei infantil-atavice, o laudă smerită, deloc ofensivă, transformată mai tîrziu, pe la 18-19 ani, în cuvinte înşirate cântător în versuri, idealizînd o mamă-iubită eternă, larvară, somnolentă, impură ca o mlaştină încărcată de nuferi, încolăcindu-şi alene protuberanţele, pseudopodele lascive şi fertile pe trupul meu bolnav de adolescent, de tânăr cu mintea arsă în lecturi halucinant de absorbante, amestecându-mi viscerele cu substanţa cărţii citite, îmbibîndu-mi inima cu sângele „personajelor”… ş. a. m. d.

– De unde vin aceste instantanee care compun ,,imperiul de lene calmă” al copilăriei dumneavoastră: ,,Pe măciulii gustoase de maci, într-a amiezii/ Urca domol cireada de buburuze roşii,/ Umflaţi cu ştir şi şteve se bucurau strămoşii/ Că se-mplinesc dovlecii în ţarină şi iezii./ Plesneau muştele-n baligi de zeamă şi căldură./ Din borţi pândeau păianjeni şi coropişniţi rele./ Apusurile grave chifteau în bătătură/ Ca nişte uriaşe grămezi de pătlăgele./ Pătrunşi de rostul vremii şi-a scurgerii acestei,/ În cele şapte zile şi nopţi din săptămână,/ Ei aşteptau să prindă ulcioarele smântână, Evlavioşi, cu gândul la bucile nevestei./ Femeilor spre toamnă le da ţâţele-n lapte,/ În vaci creşteau viţeii şi în găine ouă,/ Iar uneori venită în tindă peste noapte/ Năştea şi Preacurata printre balerci şi rouă” (Strămoşească, vol. Versuri, 1970).

Poemul evocă un univers desprins parcă din poveştile spuse de bunici. Cine v-a iniţiat în ,,misterele” lumii înconjurătoare: mama, tata, bunicii?

– Probabil atmosfera din satul de naştere al tatei, Fundurii Vechi, să-mi fi dat o asemenea viziune „strămoșească”. Am fost acolo, într-o vacanţă de vară, în Basarabia, pe la vreo 18 ani, înainte de a mă îmbolnăvi de tbc. O lume fabuloasă! Fratele tatei era paznic la o bostănărie, pur şi simplu păzea bostanii colosali, galbeni, concentrând în ei soarele acela de neuitat al amiezilor, îi păzea fără întrerupere, zi şi noapte, ca pe o comoară! Adică dormea, toropit de samahoncă, o ţuică vânătă, fabricată la alambic, din surcele, sforăia lângă dovlecii aceia ca-n basme, încât te aşteptai să iasă din ei balauri duioşi, cu solzii neglijent-ruginiţi, roiuri de zâne date-n zambila mă-sii, vrăjitori şi vrăjitoare matlasate apetisant, călărind ştiuleţii de porumb ai însuşi Domnului Ion Creangă!

Armata de verişoare (mă înrudeam cu tot satul!) dansa săltat, îmbujorată de plăcere, la orice mică întâlnire, incitată de admiratori, chiuind scurt, răsfăţat, impudic – parcă erau străpunse toate deodată şi învârtite într-o frigare uriaşă, alegorică.

Tractorişti comunişti şi beţi conduceau tractoarele lor comuniste, deh!, cu remorcile doldora de pâini cît roata, pe traiectorii putrede ca şi capitalismul, în zig-zag, în bisectoare, în secante teribile cu gospodăriile vraişte, în teorema lui Pitagora! La mesele gemând de bucate se mânca, preţios, prune cu furculiţa. Stalin murise demult. Enorm, vorba bătrînului Flaub!

– Aveaţi prieteni imaginari – alţii decât Robinson Crusoe?

– Da: Tom Sawyer, d’Artagnan, căpitanul Nemo, contele de Monte-Cristo, Arsène Lupin, hobbitul Bilbo, Svidrigailov etc. Dar mai ales am multe prietene, sau amante, sau cum vreţi să le spuneţi! Fetiţa notarului Thatcher, inubliabila Becky, cea logodită şăgalnic cu Tom, păguboasa Emma Bovary, teribila Anna Karenina, isterica Nastasia Filippovna, lenta şi preafrumoasa Eula a lui Faulkner, tebecista cronică şi rusoaică, Clavdia Chauchat etc. Femeile lui Turgheniev mă dau gata prin posibilitatea lor de a discuta bazaconii politice, umanitare, sociale, în vreme ce coapsele le freamătă tulburător a rut prin tufişuri, pe sub mesteceni, în preajma vechilor conace cu ţugui! Puşti fiind, am adorat-o pe Ana de Austria, iubita regală a lui George Villiers, duce de Buckingham. Permiteţi-mi un citat din suprarelistul istorico-pueril Alexandre Dumas: „Ana de Austria avea pe atunci douăzeci şi şase sau douăzeci şi şapte de ani, adică era în plină strălucire a frumuseţii sale. Avea un mers de regină sau de zeiţă şi ochi cu luciri de smarald, de o frumuseţe neasemuită, cu o căutătură blajină, dar şi maiestuoasă. Gura îi era mică şi rumenă; deşi buza de jos trecea puţin peste cea de sus, ca la toţi principii casei de Austria, această gură ştia să întruchipeze graţia atunci când surâdea, dar şi dezgustul neîndurător atunci când dispreţuia. Se vorbea de pielea fină şi catifelată a reginei: mâinile şi braţele-i erau de o frumuseţe uimitoare şi toţi poeţii vremii le cântau ca fără seamăn pe lume. În sfârșit, părul, din blond cum fusese în fragedă tinereţe, era acum castaniu; îl purta foarte pudrat, în bucle ce-i încadrau faţa, pe care cel mai straşnic critic ar fi dorit-o poate cu ceva mai puţine dresuri, iar cel mai preţios sculptor, cu un nas ceva mai fin.” Ce mi-aş fi putut dori mai mult?

I-am tras-o totuşi, ca-n manele, la un bal de sâmbătă seară, chiar fostei soţii a lui Athos, cea înfierată cu un crin pe umăr, datorită necredinţei, groaznica Milady!

– Poeziile dumneavoastră dezvăluie faptul că obişnuiaţi să vă refugiaţi într-o lume de inspiraţie livrescă (nu v-aţi dezis nici la maturitate de această deprindere). De ce făceaţi acest lucru – din timiditate? Dintr-un exces de fantezie imposibil de înţeles de către copiii de aceeaşi vârstă?

– Vă înşelaţi amarnic! Vorbiţi de „o deprindere”… ca şi cum ar fi vorba de onanism! Inspiraţia mea, cât este, nu e livrescă. Iubesc fântâni şi ţigle, case în care nu ştiu cine locuieşte, de pe la periferia oraşului, în amurg, când grămezi de copii se învârt ţinîndu-se de mână şi intonează muzical frânturi de versuri absurde, pândesc îndrăgostit pompe care picură la infinit pe pietrele lustruite, garduri dărăpănate, casa memorială a lui George Topîrceanu, maşina lui Ursachi pusă pe un soclu la Casa Pogor, penitenciarul de maximă siguranţă, unde am recitat poezii Tatianei Popovici, amanta şi complicea unui ilustru pedofil american, straturile de lalele frânte de ploaie, strada Sărărie în întregime plus stradela Sărărie, stâlpii de beton ai marilor relee, tramvaiele cu reclame în limba engleză (deşi nu ştiu o boabă!), fundacurile discrete, podidite primăvara de liliacul înflorit, şi minunata chemare de la postul de televiziune sport.ro: Ţară, ţară, vrem fundaşe!… aroma cafelei de dimineaţă, pe la ora patru sau cinci, deschizând computerul care scoate un ţipăt sexual şi îmi apare deodată coloana de pe Messenger, cu căpşoarele acelea galbene de-a pururi prezente, flacăra cu limbi albastre a aragazului, contorul de electricitate cu o rotaţie superbă, silenţioasă, maşina de călcat de lângă monitor, da, maşina de călcat, grea, încălzită cu cărbuni…

– O figură memorabilă existentă în textele dumneavoastră este Profira. Inegalabila servitoare a existat în realitate sau este doar un personaj la fel ca Reparata cu trei sâni şi două ,,suspine” laice sau la fel ca Glycera? Toate îmi par ,,variante” ale unei singure tipologii: femeia supremă – stăpâna universului domestic, simbol al unei senzualităţi absolute.

– Profira era servitoarea pe care o aveau părinţii mei la Belceşti. Însă vaca (Lunaea) o mulgea rareori. Atunci mă lăsa să ma uit, de vizavi, pe sub burta vacii, la „misterul” ei… Mai aveam ocazia şi când ne suiam în podul haltei, ea urcându-se înaintea mea. Podul mă atrăgea prin funiile de ceapă atârnate de grinzi, ca şuncile afumate… îmi închipuiam că aş putea locui acolo, singur, cu provizii din belşug, ani de zile…

– De ce atunci când vorbiţi despre primele ,,întrezăriri” ale anatomiei feminine vă referiţi îndeosebi la Profira şi nu la mamă, cum ar fi firesc?

– Din cauza jenei! În manuscrise e altfel…

– Înainte de a învăţa – în studenţia dumneavoastră de medicinist – anatomia feminină, ce reprezentări fanteziste ale acesteia aveaţi? Le-aţi transcris în poeziile dumneavoastră (în care femeia pare a avea doar sâni, şolduri, fese, coapse, picioare şi alte înzestrări inavuabile)?

– Nimic nu este inavuabil la o femeie, mai ales dacă o iubeşti… Nu prea am avut reprezentări fanteziste, la ţară fetele găsesc modalităţi fruste de a te iniţia în tainele lor anatomice. De pildă, se scaldă goale într-un râu… Pe acolo, pe la Belceşti, trecea, prin nişte câmpii cu sfeclă, Bahluiul…

– După absolvirea facultăţii, aţi profesat ani buni medicina la Dolhasca. Se ştie că, de acolo, trimiteaţi scrisori având la expeditor următoarele date: ,,Îngerul Emil Brumaru/ Rezervaţia naturală de îngeri, Dolhasca”. Ciudat este că acestea chiar ajungeau la destinatari. Nu v-aţi gândit niciodată că, într-o epocă deloc favorabilă unor asemenea iniţiative ludice, drumul epistolelor spre destinatari s-ar fi putut întrerupe?

– Nici nu îmi trecea prin minte!

– Consacrarea dumneavoastră ca poet a avut loc în perioada naţionalismului comunist. Cu toate acestea, volumele publicate începând cu anul 1970 sunt flagrant necomuniste. Cine sau ce v-a ajutat să dobândiţi această imunitate la comunism?

– M-a ajutat o încăpăţânare crâncenă; ştiam de la Eminescu, Arghezi, Rilke, Baudelaire, Rimbaud etc… înţelesesem destul de devreme, de pe la vreo 14-16 ani că poezia e altceva. Ce comunism?‼ Nu ştiam ce-i aia!

– Vi s-a cerut vreodată să scrieţi la comandă?

– Nu mi s-a cerut, era limpede că nu scriu aşa…

– Care a fost relaţia dumneavoastră cu cenzura?

– O relaţie de antipatie reciprocă…

– După Revoluţie aţi cochetat cu politica, fiind membru – din partea Partidului Alianţei Civice – în Consiliul Local al Municipiului Iaşi. Dezvăluiţi-ne câte ceva despre acea perioadă. Aventura dumneavoastră politică a fost una serioasă ori un simplu capriciu?

– N-am cochetat. A fost o perioadă în care mi-am pierdut timpul într-un mod de neiertat, în loc să scriu. Mai şi primeam note tâmpite, ca la şcoală, publicate în Monitorul, un ziar local. Făceam parte din Comisia pentru Cultură! Am înlesnit şi câteva lucruri mai cu cap, totuşi. Am contribuit la aprobarea achiziţionării unui spaţiu pentru librăria Humanitas, cel din Piaţa Unirii… Prima librărie Humanitas din provincie. Şi am reuşit să-l plasez pe poetul Nicolae Ionel, pe post de redactor, la editura Junimea, subvenţionată de primărie la vremea aceea… Numai că Nicolae Ionel a fost dat afară, Dumnezeu ştie de ce…

– V-aţi construit o imagine de nonconformist sadea. Spunând acest lucru, nu mă gândesc absolut deloc la faptul că scrieţi şi poezie erotică. Mai interesante mi se par alte ,,ciudăţenii” ale dumneavoastră. Dau câteva exemple: acum patru-cinci ani, aveaţi un cenaclu botezat (dintr-un spirit de frondă) Clubul imbecililor, la care participau numai fete isteţe şi nostime, despre care spuneaţi – mitizând, probabil – că erau, (mai) toate, virgine; odată, aţi însoţit într-o plimbare prin Iaşi o adolescentă cu ,,sârme în nas şi în limbă, bocanci enormi şi pantaloni lărgoşi”, purtând în mână – ca şi cum şi-ar fi ţinut inima la vedere – un trandafir roşu; staţi de dimineaţa până seara pe Messenger, ca un adolescent plictisit de viaţa reală; legaţi mai ales prietenii virtuale etc. etc. etc. Teribilismul acesta jucat, apucăturile de copil mare vă fac mai rezistent la urâţenia lumii în care trăim, vă îndulcesc singurătatea?

– E de discutat. Clubul de lectură şi creaţie se mai numea „Conjuraţia imbecililor”, după titlul unei cărţi scrise de un tip care s-a sinucis (John Kennedy Toole – n. n.). A fost propus de una din eleve, Ingrid, acum studentă la actorie în Cluj. Pe Messenger nu stam chiar de dimineaţa până seara, şi în fond, mă cam enervează imaginea asta a mea, nu mai corespunde singurătăţii de acum, câteodată seacă, neproductivă… urlă pereţii dacă nu urli tu…

Atunci, da, imediat după divorţul de Tamara şi plecarea ei în America (ca să mă integrez şi eu, ca tot omul, în Nato!), liceenele acelea mă mai înveseleau. Citeau ca apucatele, cu o poftă nemaivăzută, una devorase pe Dostoievski integral, alta pe Cioran…Veneau câte trei-patru odată, o băgau la înaintare pe Mulatră (că era şi o mulatră!, Amy), ea vorbea la interfon, dam drumul şi mă trezeam invadat… Se aşezau pe jos la fumat, sporovăiau, se văitau că nu sunt primite la Clubul presei, un subsol cu băuturi şi miştocăreală… Mulatra avea o vorbă pe care o repeta, alintându-se: „Dulcile noastre mârşăvii…” Îşi făceau tatuaje în cele mai imprevizibile părţi ale corpului. Le duceam eu la Clubul presei, cu mine le da voie! Mi-ai adus aminte şi de Bokăncel! Bokăncel era o metalistă cu pantaloni lărgoşi, plină de lanţuri şi la şcoală, de mă miram cum de o lasă profii aşa, zăngănea… mai şi scria… Mă intrigase un ciclu de proze scurte, de poeme în proză, care purtau, toate, ca titlu, o cifră, parcă 15… Titlul nu avea nici în clin nici în mânecă cu textul! Mai târziu, când a terminat liceul, mi-a dezvăluit secretul, râzând spăşită: reuşea să aibă un orgasm la fix 15 minute‼! Se pare că mai curând şi-a vopsit părul în verde, ca Baudelaire, şi împrăştie linkuri în ajutorul bolnavilor incurabili. Însă majoritatea ,,imbecilelor”, printre care şi Paraşutista (sărea pe bune cu paraşuta!), au devenit actriţe sau sunt pe cale… la Iaşi, la Cluj. Una e la Filozofie, în Bucureşti şi e disperată că nu are post. Zuza Junglobuza… Ce a fost a lor e a lor, nu mi-au şutit nicio carte! Cărau cu toptanul. Le strecurau de la una la alta, le citeau prin ore, pe sub bancă: Băgău, Pizdeţ, Critica raţiunii pure…

– Aţi traversat câteva episoade depresive grave, finalizate cu ,,internări la balamuc”. Sunt însă unele voci care insinuează că v-aţi internat la Socola doar pentru … a semăna cu Mihai Eminescu, spitalizat, la rându-i, din cauza unor tulburări asemănătoare. Cât adevăr există într-o asemenea legendă?

– Mă mir că nu s-a zvonit că mi-am lipit şi mustăţi pleoştite, ca să semăn şi mai şi cu Eminescu! Tristă insinuare, amară legendă… Stam într-o rezervă cu gratii, de două persoane… Un timp a fost cu mine un fost primar din Paşcani, pentru dezalcoolizare… Era beat permanent! Mâncarea se aducea în două găleţi, felul unu într-o găleată, felul doi în cealaltă… (Singura bolnavă simpatică era o elevă din Bucureşti, de vreo 17 ani… poveşti cu droguri… O internaseră în Iaşi tocmai pentru a nu i se mai procura drogurile de prietenii binevoitori…) M-au vizitat mulţi, aduceau portocale, deh, ce să facă şi dânşii! Alex Ştefănescu acolo mi-a dăruit cărţoiul lui, Istoria… Dânsul s-a nimerit spre finalul celei de-a treia internări, deja mă simţeam bine… Mă plimbam prin livada de cireşi în fiecare dimineaţă, trimiteam mesaje pe mobil lui Lucian Dan Teodorovici privind situaţia melcilor, a cărărilor în rouă, a scorburilor descoperite… Deseori mă întâlneam în livadă cu medicul meu curant, Radu Andrei; devenise tot mai îngândurat, mai mâhnit… Avea simţul umorului cu ghiotura. Să-ţi povestesc o întîmplare reală sută la sută… Bolnavii nu aveau voie să părăsească, pe la poartă, curtea spitalului. Unul din bolnavi, internat de mai multe ori, mi-a spus o altă ieşire, pe la biserică, mă rog, reuşeai dacă aveai noroc… Mi-a mers de vreo două ori! Mă duceam la un magazin aflat peste drum de poartă şi cumpăram lenjerie, caiete cu papagali roşii pe ele, ba chiar un aparat mic de radio pe care mi-l atârnam la gît, ca Grobei, şi umblam agale pe aleile mişunînd nonstop de depresive şi melancolice beton, dotate la maximum. A treia oară portarul s-a prins: intram, dar nu mă văzuse ieşind! S-a luat după mine cu un bulan de cauciuc, elocvent: „Hei, şefu’, ia vino-ncoa!” I-am explicat că am fost medic, sunt scriitor etc. „Ba pe pizda mă-tii, şefu’”, s-a burzuluit el la mine, „oi fi tu Andreea Marin sau Mihai Viteazu’, să nu te mai prind, că te cotonogesc!” M-am dus amuzat la medicul meu şi i-am relatat păţărania, rugându-l să-mi dea un bilet de voie. Şi mi-a dat, amabil, caligrafiindu-l clar pe o foaie pentru reţete: ,,Se adevereşte prin prezenta că scriitorul Emil Brumaru, fost medic, nu este nici Andreea Marin, nici Mihai Viteazul. Pentru a-i servi… etc.” Ştampilă, parafă, iscălitură, întreg dichisul. Textul îl transcriu din memorie, originalul îl are Alex Ştefănescu. Mi-a promis că îl facsimilează în ediţia a doua a Istoriei… Până atunci risc să îi concurez pe Andreea Marin (ar fi o chestie!) sau pe Mihai Viteazul, vajnic, în celebritate.

– Se spune despre dumneavoastră că aveţi vocaţia jocului: că ştiţi să vă jucaţi şi că inventaţi jocuri ingenioase. Vorbiţi-ne despre câteva dintre acestea.

– Chichirezul e că mă joc doar când îmi vine şi-mi face plăcere! Iar jocurile presupun întotdeauna să ai şi cu cine le încropi. Cam bruscă trecerea asta de la balamuc la joacă, nu credeţi?

– Haideţi să ne jucăm puţin, domnule Emil Brumaru. Am citit că vă place să faceţi cadouri năstruşnice. Imaginaţi-vă care ar fi cel mai potrivit cadou pentru: Maia Morgenstern, Adriana Bittel, Elena Udrea, Mihaela Rădulescu sau Andreea Marin (la alegere), Michelle Obama, Ioana Pârvulescu, Angelina Jolie, Jennifer Lopez.

– Îmi pare rău, uite că acum, aşa, tam-nesam, nu mai am deloc chef de joacă. Mă foşneşte şi un început de gripă… Dar să nu scap ocazia de a aprecia, încă o dată, popoul formidabil deambulat prin univers de Jennifer Lopez. Mă întreb şi eu dacă m-ar ţine punga să-i cumpăr un cadou pe măsură! Ce părere aveţi? Obligat!

– Povestea de dragoste cu fosta dumneavoastră soţie, Tamara, a intrat în mitologia vieţii literare autohtone. Ce rămâne după o mare iubire?

– Rămân versurile scrise în perioada acelei iubiri. Şi experienţa destul de dureros căpătată. Şi mai rămâne speranţa că dragostea nu e consumată niciodată, învie când nici nu te aştepţi! Din cea veche bagi la tărtăcuţă cam cum trebuie să o protejezi pe cea nouă… A păstra o dragoste este esenţial, e totul.

– Dacă ar fi să alegeţi între a deveni cel mai mare poet român al tuturor timpurilor şi a trăi – încă o dată – o dragoste mare, ce aţi alege?

– Dar am oare posibilitatea de a alege? Nu sunt eu, vrând-nevrând, ales de chestii mult mai mici, derizorii? Nu-s cumva ales de facturile de plată, dement de mari ca sumă, la căldura măsurată de repartitoarele astea delirante, de exemplu?

(interviu apărut în volumul „Dresura de lei”, Ioana Revnic, Ed. Curtea Veche, 2011)

Foto cover: Dinu Lazăr