Cristina Crețu 
Înnebunise. Când îi veneau pandaliile, ne era teamă să mai stăm în căruță! O luaserăm de când era mânz. O țineam legată de dârlog, lângă calul alb, bătrân. Ce picioare lungi avea! Ce coamă! Avea un aer de cal nobil, bun pentru călărie, nu pentru muncă.
Nu apucaserăm să-i dăm un nume.
– Du-te și-ncearcă iapa, vrea apă? îmi zicea tata.
Prima dată, a lăsat drumul și a intrat pe arătură. Mama era singură în căruță. Tata mergea în urmă, să-i ia seama. Când a obosit, toată spumă, a ieșit într-un târziu la drum.
Mama s-a dus cu hamul la mănăstire și preotul s-a rugat. I-au pus hamul curățit. Nimic. La fel.
Avem un fin, țigan. Când a trecut prin sat, tata i-a dat calul în primire.
– Lasă, nașule, că ți-o vindec eu!
După o săptămână, era la poarta noastră.
– Nașule, n-am văzut în viața mea asemenea cal! Am ținut-o nemâncată, am alergat-o pe câmp, am descântat-o, am afumat-o, ce nu i-am făcut, am pedepsit-o, neam de-a ascultat! Mă las păgubaș, nașule, nu pot să te ajut în niciun fel.
Calul nostru, până la urmă, a ajuns la italieni. Era vară. Tata stătea la masa de sub nuc și întinsese pe masă niște bani. M-a chemat și a vrut să-mi dea din ei.
– Ce bani! Nu vreau.
N-am mai zis nimic. Împietrisem de partea cealaltă a mesei. Tata se uita spre coama casei, fără să clipească.
În arie, în ieslea calului, o găină se ouase și ieșise în curte, bătându-și aripile grele. Cocoșul dintr-odată se înveselise și cânta.
