Drumul spre școală

Îmi amintesc vremurile când mergeam la școală. Frumoase vremuri!

            Eu nu mergeam normal pe stradă, pe trotuar, acolo unde exista, sau pe lângă garduri, în orice caz, pe stradă. Plecam normal ca să mă vadă mama, cuminte, cu uniforma spălată și călcată, cu pantofiorii curați și ajungeam peste garduri, prin grădini. Drumul era mult mai drept. Ce atâta ocol pe străzi! Un astfel de eveniment, mă amuz și acum, când îl rememorez. Eram prin clasa a-IV-a, la Râmnicu-Sărat (am locuit și învățat acolo vreo patru ani). Ca să ajung la școală trebuia să ocolesc pe mai multe străzi, așa că mă hotărăsc să trec prin parc (frumosul parc din Râmnic), era drumul cel mai scurt. Doar că dimineața devreme poarta ”de serviciu” prin care intrau angajații care faceau curat sau îngrijeau florile, era închisă. Așa că țup, peste gard. Mă prind de scâmduri, arunc ghiozdanul dincolo și sar. Un obstacol depășit. Mă grăbesc! Eu mă grăbesc mereu și analizez pe ce poartă trebuie să ies din parc. Constat că ambele erau prea îndepărtate de pe direcția porții școlii mele (Liceul Alexandru Vlahuță, care avea și ciclu primar în incinta lui). Mă hotărăasc să întreprind același exercițiu. Arunc ghiozdanul, mă prind de gardul de fier, mult prea înalt pentru mine, cu niște terminații în formă de lance în vârf. Un copil dinamic, căruia nu-i lipsea curajul sau inocenta încredere că nu mi se poate întâmpla nimic rău, mă face să acționez și mă cațăr pe țepușe și dau să sar. Dar îmi rămâne uniforma prinsă într-o lance, eu fiind suspendată la vreo doi metri de pământ, cu uniforma ridicată până la brâu. Încercam disperată să mă desprind, dar cu cât mă balansam, cu atât se ridica rochița mai sus. Eram de acum disperată, dacă trecea cineva și mă vedea în postura asta, un coleg, un profesor, un vecin, care să-i spună mamei…Mă străduiesc din răsputeri să sfâșii eu cu unghiile materialul, care se desprinde cu o bucată rămasă sus în gard și cad destul de rău. Dar ce conta? Am ajuns jos și nu m-a văzut nimeni. Ce să fac, mă întorc tiptil, tot prin parc, cu mare fereală, pe lângă garduri și încerc să ajung acasă fără să fiu văzută. Am noroc, mama nu e acasă și învăț să cos, că parcă ar fi puțin lucru să faci o cusătură prin care să nu se vadă semnele pățaniei mele…nu reușesc, mai cu seamă că lipsea o bucățică din uniforemă, așa că ascund rochița pentru mai târziu și mă îmbrac repede cu uniforma de pionier. Fusta plisată și bluza albă, uniformă pentru evenimente deosebite (că parcă ăsta nu era!). N-am primit observații de la învățătoare, dar colegii mă tot întrebau unde trebuie să particip după ore, de m-am îmbrăcat așa. Acasă trebuia în mod sigur să explic de ce voi merge pănă la sfârșitul școlii (mai erau vreo două săptămâni) numai cu fustița plisată și bluza albă de pionier. Oricum, mama nu ar fi vrut să-mi cumpere o altă uniformă pentru câteva zile și alta nu aveam.

Pe vremea aceea o uniformă trebuia ”să reziste” un ciclu de patru ani!

Sursa foto: blog.test-edu.ro