Marcel Vișa 
Cu telefonul pus pe mute,
prieteni imaginari și amante de-o zi,
cu sufocările din timpul nopții și predispoziții acide
Combat, frenetic, sintaxa propoziției din care face parte
cuvântul ce te-a creat
Nu ai decât să mă cauți în fraze mai lungi decât uitarea,
în poeme obscure scrise prin parcuri,
păduri bântuite,
sub roci imense ca singurătatea cărăbușului de mai, închis în borcanul cu mărunțiș,
uitat acolo de copilul cu păr roșcat și pistrui
(sclav al temelor de casă și al telefoanelor cu touchscreen,
al jocurilor de PS 4)
Antipatic, efervescent, călătorind la antipozi,
iubesc, mai presus de orice, drumurile prăfoase din mijlocul câmpiilor întinse
Prefer să umblu de colo-colo, decât sfâșiat de lene să zac
în mijlocul mlaștinilor de betoane și case,
Mă îndepărtez de heleșteul de cabluri,
zumzetul dronelor mutilându-mi sufletul sensibil la pastile colorate
și apă cu clor
În mijlocul nimicului, cu mâinile înghețate, dresez animale necunoscute să-mi sufle în palme
nori corozivi, dar călduți
Cu pupilele dilatate radiografiez bătăile de inimă ale copacului bolnav,
respir oxigen, donez oxigen,
mențin viu circuitul prin branula care mă strânge,
sângele trece sub scoarța terestră, prin rădăcinile celui care mă devorează
În ultima clipă, frânghia se rupe,
mă trezesc din visul bolnav al pomilor doborâți de iernile grele,
gol,
în setea de lumină,
în foamea de căldură
hămesit pasager între lumi
