Leonard Oprea 
„… vrăjiți de povești, oamenii le trăiesc miezul întru bine sau rău, doar cînd devin propria lor realitate lăuntrică… iar Dumnezeu zîmbește…”
(Theophil Magus)
De sute de ani, povestea e spusă astfel călugărilor budişti:
Într‑o zi frumoasă de vară, călugării unui templu din munţi ieşiseră cu mic, cu mare să strîngă fînul de pe pajiştea care înconjura curtea templului. Era soare, cer senin, o boare plăcută împrăştia mirosul fînului şi toţi munceau cuprinşi, pătrunşi de o pace curată şi veselă. Se simţeau ca nişte copii lipsiţi de griji. La un moment dat, nu se ştie de unde, între ei a apărut o pisicuţă care a început să se joace în fîn. Sărea, făcea tumbe, alerga în toate părţile, împrăştia fînul cu lăbuţele; pe scurt, unul cîte unul călugării se opriră din lucru pentru a admira cu mare încîntare neasemuita graţie şi agilitatea pisicuţei.
Păreau a fi vrăjiţi precum priveau nemişcaţi jocul micului animal. Iar pisicuţa sărea, făcea tumbe fără să‑i pese cîtuşi de puţin de oamenii care o sorbeau din priviri.
Au stat aşa o vreme, apoi unul cîte unul călugării au început să se joace cu pisicuţa. Săreau, făceau tumbe, alergau în toate părţile. Rîsul lor ca de copii veseli răsuna în toată pădurea. Şi pisicuţa îi credea pesemne nişte pisoi mai mari şi mai puţin sprinteni. Şi nu se speria de ei. Îşi vedea liniştită de jocul ei fermecător.
Asta pînă cînd unul dintre călugări a reuşit s‑o prindă, s‑o cuibărească în braţele lui, s‑o mîngîie, iar pisicuţa să înceapă a toarce fericită.
Apoi a pornit cearta. Căci fiecare călugăr vroia pisicuţa pentru el. Precum mai mulţi copii şi o singură jucărie.
Astfel, nu după multă vreme, glasurile lor pline de furie s‑au auzit în liniştea pădurii, în pacea templului.
Stareţul templului a ajuns pe pajişte cînd paşnicii călugări se pregăteau să se încaiere.
Cel mai în vîrstă dintre călugări i‑a povestit în cîteva cuvinte ce se întîmplase.
Stareţul a tăcut preţ de cîteva clipe ce nesfîrşite parcă au fost, ca şi nemărginitul cer senin.
Apoi a luat pisicuţa în braţe, a mîngîiat‑o şi a întrebat scurt:
– A cui vreţi să fie, a unuia dintre voi, a voastră sau a templului?
N‑a fost prea lungă tăcerea judecăţii fiecăruia. Şi mai aprigă a izbucnit din nou cearta.
Stareţul le‑a cerut iarăşi:
– Hotărîţi‑vă!
Larma călugărilor a fost răspunsul.
Atunci stareţul le‑a spus:
– Priviţi!
Şi a rupt pisicuţa în două.
***
Cînd cel mai iubit şi mai preţuit ucenic al stareţului s‑a întors din lunga sa călătorie, a fost pe dată chemat în chilia stareţului.
Înăuntru, aşezat de multe zile în post şi cugetare, stareţul l‑a întîmpinat cu dragoste şi l‑a îndemnat să stea jos, alături de el. Apoi i‑a povestit domol şi fără patimă tot ce se întîmplase. După care l‑a întrebat:
– Tu ce ai fi făcut în locul meu?
Ucenicul s‑a ridicat, s‑a apropiat de pragul uşii, a zăbovit un strop, privindu‑şi învăţătorul drept în ochi, pe urmă şi‑a luat de pe prag sandalele pline de colbul şi noroiul drumurilor străbătute. Încet, le‑a pus pe creştet.
Şi fără să scoată nici un cuvînt, a părăsit chilia.
***
Sute de ani călugării budişti au căutat tîlcul ascuns al acestei poveşti, mai ales că prea bine se ştie – pentru orice budist adevărat, cu atît mai mult pentru un călugăr budist – uciderea oricărei fiinţe vii este o crimă, iar dragostea pentru tot ce îl înconjoară este o datorie sfîntă.
Sute de ani au căutat tîlcul ascuns al acestei poveşti căci se mai spune că, în acea clipă cînd pe creştetul ras au stat sandalele pline de colbul şi noroiul rătăcirilor, atît stareţul, adică învăţătorul, cît şi ucenicul şi‑au atins iluminarea.
Şi în sute de ani călugării au dat mii de răspunsuri, de tălmăciri ale poveştii.
Poate că toate adevărate.
***
Dar se învîrte necontenit roata destinului şi nimeni în afară de Acela, Domnul, doar Unul, nu ştie ce‑i aduce anul, ziua, ceasul, clipa.
***
Într‑o zi frumoasă de vară, călugării templului din munţi ieşiseră cu mic, cu mare să strîngă fînul de pe pajiştea din jurul curţii templului. Soare, cer senin, boarea plăcută, mirosul fînului… Şi pisicuţa – precum argintul viu.
Şi povestea se toarse – la fel cum se petrecuse odată, cîndva, cu multă, multă vreme în urmă.
Atît doar că, acum, stareţul era urmaşul fostului ucenic.
Călugării l‑au înconjurat. Şi fiecare şi‑a adus aminte ce se întîmplase o dată cu pisicuţa. Şi fiecare aştepta: fie moartea pisicuţei, fie dezlegarea tîlcului ascuns.
Stareţul mîngîie pisicuţa cuibărită în braţele sale, apoi spuse:
– Soarele străluceşte. Cerul e senin. Boarea împrăştie mirosul fînului. Păsările zboară în aer şi nu se întreabă despre aer. Peştii înoată şi nu se întreabă despre apă. Fînul trebuie strîns. Lăsaţi pisicuţa în voia ei. E atîta linişte şi pace.
Apoi a dat drumul pisicuţei din braţele sale. Şi micul animal a început să sară, să facă tumbe, să alerge în toate părţile.
Iar călugării au strîns fînul ca nişte copii lipsiţi de griji simţindu‑şi sufletul şi inima.
Ba, mai mult, se povesteşte că nici după un ceas uitaseră de pisicuţa care se juca în voia ei.
Era linişte şi pace.
„… zori stacojii…
peste valuri mărunte
un albatros – trist…”
***
***
RESPIRAȚIA
Creat de Leonard Oprea, acest nou eseu în literatura universală, „Respirația” – este o relativ scurtă, simplă și profundă meditație /aforism, cugetare, poezie, poem, proză scurtă, micro-eseu etc./ încheiată întru doar un haiku ce re-deschide meditația spre noi universuri de întrebări și răspunsuri asupra condiției umane.
(http://www.amazon.com/THEOPHIL-MAGUS-LIVING-BOSTON-Anna-Maria/dp/1462894763)
(https://ro.wikipedia.org/wiki/Leonard_Oprea)
(http://christian-articole.blogspot.ro/2016/07/theophil-magus.html)
(sursa foto: quora.com)
