Tot țăranul român, săracul!

Mereu țăranul a fost cel prigonit, cel exploatat, el care și-a văzut de coliba lui. „Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit.“ spunea scriitorul Ioan Slavici prin glasul bătrânei în Moara cu noroc.

Țăranul muncea din zori și până-n noapte și trăia mulțumit și fericit lângă soția lui, copiii lui, bătrânii lui. Muncea și pentru cei mari. Viața lui era pământul pe care trudea pentru a pune mâncare pe masă. Acest țăran a fost mereu prigonit. Adesea i se luau cerealele și nu mai avea mâncare pentru copii, animalele, dar cel mai sfâșietor era înstrăinarea pământului ce ajungea la cei mai mari. „O coajă de mălai de ieri / De-o vezi la noi tu ne-o apuci […] / Flămânzi copiii-n drum ne mor / Şi ne sfârşim de mila lor – / Dar toate le-am trăi uşor / De-ar fi pământ!“ prezintă soarta țăranului român scriitorul George Coșbuc în poezia „Noi vrem pământ!“, iar scriitorul Octavian Goga îi preamărește pe acești oropsiți ai sorții în poezia „Plugarii“ „La voi aleargă totdeauna / Truditu-mi suflet să se-nchine; / Voi singuri străjuiți altarul / Nădejdii noastre de mai bine.“

Toți au luat de la țărani cât au putut de mult, abia dacă le mai rămânea câte o palmă de pământ, în schimb boierii își lucrau pământul cu ajutorul țăranilor. O dovadă a vieții grele îndurate de țărani este Răscoala din 1907 izbunită într-o localitate parcă cu nume predestinat, Flămânzi, Botoșani, de unde s-a răspândit în toată țara.

Și scriitorul Liviu Rebreanu în nuvela „Proștii“ arată că țăranul român, deși harnic, responsabil, cu bun simț, era mereu prigonit, luat peste picior. Țăranii din nuvela „Proștii“  se trezesc cu noaptea în cap ca să prindă trenul, dar, când ajung la gară, constată că e mult prea devreme, iar, când casa de bilete se deschide, sunt dați la o parte de mulțimea venită în ultimul ceas, la fel se întâmplă și când să urce în tren, ba mai mult, trenul pleacă și ei rămân pe peron „Bătrânul se dădu repede jos şi se azvârli la altă uşă, în vreme ce trenul începu a înainta vuind, iar baba se bocea amarnic, frângându-şi mâinile. În clipa aceea însă conductorul se năpusti ca un viespe asupra lui Tabără, îl înhăţă de după cap, îi trânti un pumn în ceafă şi-l îmbrânci pe scări la vale… Feciorul cu baba stăteau deoparte ca doi pociumbi şi se uitau cu ochii sticloşi de spaimă. — Să vă sculaţi mai devreme, putregaiule, şi să nu mocoşiţi, fire-aţi ai dracului să fiţi, răcni conductorul, dispărând într-un vagon.“.

Țăranul român a avut de suferit și în perioada comunistă când din nou a fost nevoit să renunțe la pământ datorită procesului de colectivizare, pământul fiindu-le luat forțat și trecut în posesia Gospodăriilor Agricole. Alții au pierdut pământul datorită industrializării. Pe pămânul lor s-au construit uzine etc. Alții au rămas fără case, fără agoniseala de-o viață. I-au scos afară din casă, le-a dărâmat casa ca să construiască pe acea palmă de pământ un bloc de locuințe. Unii și-au recuperat bucata de pământ, alții nu. Mulți din cei care nu și-au recuperat bucata de pământ sunt urmașii acelora ce au fost mereu mulțumiți cu liniștea colibei lor. Au muncit, au făcut o altă colibă și au mulțumit lui Dumnezeu pentru toate, ei nu au fost obișnuiți să alerge prin judecăți, au iubit pacea și buna înțelegere.

O știre ce a fost mediatizată la începutul lui februarie 2019 mi-a făcut să-mi întorc privirea spre țăranul român. Noi mereu alergăm și de multe ori nu ne mai uităm la stânga sau la dreapta, dar câteodata ne mai împidecăm de câte o pietricică ce ne face atenți.

Se pare că începutul lui februarie 2019 a fost nefavorabil pentru locuitorii unui sat din județul Arad, Nadăș. În mass-media e din nou de actualitate cazul familiei Colțeu ce a cerut retrocedarea a peste 8700 de hectare, terenuri ce reprezintă aproape tot extravilanul și intravilanul localității Nadăș. De zece ani familia Colțeu, descendenta unui grof, dorește să-și recâștige moștenirea în instanță și din câte am observat începutul de an 2019 e în favoarea lor. Chiar e strigător la cer ce se întâmplă. Un grof, cu alte cuvinte un nobil, un conte maghiar, are 8700 de hectare de pădure și pământ în țara noastră. Oare de unde le are? Nu le are cumva tot de la țăranii noștrii ce au fost deposedați de averile lor în favoarea celor mari. Nu degeaba țăranii în 1907 erau supărați și pe evreii care s-au îmbogățit datorită pământului adunat de la ei.

Nu am nimic împotriva unui om ce dorește să recupereze o palmă de pământ pe care au trudit strămoșii lui, țăranii noștri atât de greu încercați, dar niște „moștenitori“ să dorească averea unui „boier“ pentru care boierul sau groful cum i se spunea, nu a mișcat un deget, și să lase un sat întreg pe drumuri, e revoltător.

Ce se va alege de acei oameni care de optzeci de ani, nouăzeci de ani, au muncit și au construit o casă, de copiii lor? Vor ajunge în stradă? Își vor cumpăra din nou palma de pământ de sub casă, dacă vor avea bani și dacă moștenitorii vor accepta acest lucru? Vor plăti chirie moștenitorilor să locuiască în propria casă? Am văzut disperarea de pe chipul acelor bătrâni, acelor țărani, acelor oameni legați de glie. Să sperăm că procesul va continua și oamenii aceia nevinovați nu vor rămâne fără munca de o viață, să sperăm că o localitate nu va fi ștearsă de pe hartă în favoarea unei familii. Până atunci nu pot decât să plâng soarta de veacuri a țăranului român, mereu vitregit pentru lăcomia celor mari, pentru setea lor de aur. E bine că mai au în cine lovi, tot în țăranul român, săracul!

Sursa foto: adevarul.ro