Petre Crăciun
Maria și Andrei dormeau de mai bine de un ceas. Adormiseră cu gândul la apropiata sosire a lui Moș Crăciun, pe care copiii de pretutindeni îl așteaptă cu o nemărginită nerăbdare. Aproape de miezul nopții, camera copiilor începu a prinde viață, deși cei doi continuau să doarmă liniștiți, probabil cu gândul la lista de cadouri. Ca de obicei, toate jucăriile erau împrăștiate pe covor. Deseori trebuia să faci eforturi pentru a te strecura printre ele și nu puține erau situațiile când, fie Maria, fie Andrei, se întâmpla să mai calce câte o jucărie în picioare. Nu trebuie să vă mai spun ce era la gura acelei jucării:
– De ce nu vă uitați pe unde călcați? Credeți că pe noi nu ne doare? zicea o păpușă.
– Acum două zile, Andrei m-a călcat pe mine pe mână și am plâns toată noaptea, se plângea o altă păpușă, ceva mai mare.
– Iar pe mine m-a lovit de piciorul patului și era să-mi rupă coada, se alătura un căluț din lemn corului de nemulțumiți.
Cu toate acestea, Andrei și Maria nu se sinchiseau de scandalul făcut de jucării, continuând să le lase acolo unde se jucau cu ele, adică în mijlocul camerei.
În noaptea despre care povesteam ceva mai înainte, jucăriile s-au trezit, ca la un semn, fără să le deranjeze nimeni. Prima dată a deschis ochii păpușa cea mare. A cercetat împrejurimile, observând că se odihnea lângă o mașinuță teleghidată, acum stricată. Strâmbă din nas pentru că nu îi plăceau jucăriile pentru băieți. Prefera compania altor păpuși, iar Maria avea vreo zece. Împinse mașina ceva mai departe de ea, dar aceasta începu să vorbească, somnoroasă:
– Ce faci, păpușă neserioasă? De ce mă trezești în toiul nopții? Tu știi cât este ceasul?
– Nu știu și nici nu mă interesează, spuse păpușa. Te rog să pleci de lângă mine, pentru că nu mi-au plăcut niciodată mașinile, mai ales cele teleghidate.
– Și de ce ar trebui să îți fac pe plac? se miră mașina, apropiindu-se și mai mult de păpușă. Acum este bine?
– Nu mă necăji, pentru că am să plâng și voi trezi toată casa, zise păpușa, necăjită, clipind des din ochii ei ca două boabe de cafea. Niciodată să nu mai superi o păpușă…
– Dar nici tu să nu mai jignești o mașină, mai ales una teleghidată!
Calul de lemn, care fusese la un pas de a se trezi cu coada ruptă, deschise și el ochii. Dădu la o parte un scutec al altei păpuși, care îi acoperea corpul până în dreptul gâtului și intră în dialog cu celelalte jucării:
– Ce faceți, vouă nu vă este somn? Of, este o așa nebunie în casa asta… Îmi voi căuta alt stăpân, poate voi avea mai multă liniște.
– Hm, cine te ia pe tine? întrebă un soldat prusac, îmbrăcat într-o frumoasă uniformă, adunându-se de sub pat. Tu nu ai văzut că ți s-a curățat vopseaua? Se vede că nu a fost de calitate…
– Tu vorbești? se supără căluțul. Spui că ești mare soldat prusac, dar pușca ta Chassepot este ruptă de la jumătate. Halal soldat… Nici copiii nu-i sperii…
– Nu este vina mea, se plânse soldatul. A fost o pușcă folosită în Războiul Franco-Prusac din anii 1870 – 1871, dar știți bine că Andrei nu are grijă de jucării și a aruncat cu mine după mâță. M-am lovit de zidul casei, pușca s-a rupt, iar eu m-am bucurat că am scăpat cu zile.
– Eram afară și am fost de față, spuse o păpușă blondă, îmbrăcată cu haine care le imitau pe cele princiare, căreia îi plăcea de soldatul prusac. Am suferit foarte mult pentru tine, soldatule, și m-am rugat la Dumnezeu să nu ți se întâmple nimic.
– Mulțumesc, păpușă blondă, bine că mai este cineva în casa asta care ține la mine și mă apreciază…
– Să știi că pe mine nu mă deranjează că ți s-a rupt pușca, zise păpușa. Dimpotrivă, acum ai un aer mai pașnic…
– Vorbiți și voi ca să vă aflați în treabă, spuse un urs mare, din pluș. Eu sunt cea mai mare jucărie și vreau să mi se respecte programul de somn. Și ce este dezordinea asta din jurul meu? Haideți la treabă, nu suport să văd atâtea jucării inutile în jurul meu, mai adăugă ursul, mormăind supărat.
– Cum poți spune una ca asta, Moș Martine? zise cu tristețe o maimuțică cu coada lungă. Toate jucăriile sunt importante, toate au rostul lor…
– Mie-mi spui? râse ursul. Am văzut eu că Maria nu s-a mai jucat cu tine de câteva săptămâni…
– Te rog să nu mă faci să plâng, replică maimuțica. Am văzut și eu că nu mă mai vrea după ce a primit păpușa blondă.
Deloc impresionat de lacrimile maimuței, căluțul de lemn începu să râdă.
– Așa sunt copiii. Cum primesc o jucărie nouă, cum uită de noi, cele vechi. Toate avem aceeași soartă…
– Nu e adevărat, se ambiționă maimuța, toate suntem importante.
– Are dreptate, spuse și păpușa blondă. Este loc pentru toate jucăriile, nu trebuie să ne certăm între noi.
– Și eu sunt jucărie, se auzi o voce firavă, a cuiva care până atunci tăcuse. O voce care venea de undeva, dintr-un colț al camerei.
Curioase, toate jucăriile s-au dus în acea direcție pentru a vedea cui aparține acea voce necunoscută. Soldatul prusac dădu la o parte un pătuț de păpușă, descoperind o gărgăriță mică, veche, din lemn. Era o gărgăriță cât a patra parte dintr-o nucă, roșie, cu buline negre. Observând că a fost descoperită, gărgărița se făcu și mai mică, apropiindu-se de perete, acolo unde se simțea mai la adăpost.
– Ia uite cine se bagă în seamă! zise soldatul. Tu cine ești și de unde vii?
– Eu sunt Rița-Gărgărița și sunt o jucărie veche, rămasă de pe vremea mamei copiilor.
– Cât de veche ești? se miră păpușa blondă.
– Și cât de mică…, adăugă căluțul de lemn.
– Nu ești teleghidată, zise și mașina. Poți zbura?
– Nu pot, se rușină gărgărița.
– Și atunci, la ce ești bună? întrebă soldatul prusac.
– Sunt frumoasă, nu vedeți ce culori am?
Mașina începu să râdă.
– Poate nu te-ai uitat în oglindă. Ești atât de veche, încât culorile tale nu mai sunt cum au fost. Roșul a devenit gălbui, iar negrul de altădată este acum un cenușiu mai închis. Nu te supăra pe mine, dar ești o jucărie demodată și inutilă…
– Cum poți spune una ca asta? se supără Rița-Gărgărița. Sunt o jucărie ca toate celelalte și am drepturi egale cu voi…
– Nimeni nu are drepturi egale cu mine, se auzi o voce de undeva, de pe un scaun. Eu sunt cea mai de preț jucărie și cu mine petrec timpul cel mai îndelungat copiii, mai spuse acea voce necunoscută.
Curioase, toate jucăriile au mers în acea direcție. Jucăria aflată pe scaun făcu un salt și se alătură celorlalte: era o tabletă.
– Nu am văzut niciodată așa ceva, zise gărgărița. Semeni cu o tăbliță de pe vremuri. Ești o tăbliță?
– Sunt o Ta-ble-tă și încearcă să nu-mi pocești numele, pentru că mă supăr. Eu sunt regina jucăriilor, vă rog să rețineți acest lucru și să nu-l uitați câte zile veți avea.
– Ba eu sunt regale jucăriilor, zise ursul, sunt cea mai mare jucărie. Vă rog să mă priviți și să mă admirați.
– Ursule, astăzi nu mai contează mărimea. Dimpotrivă, o tabletă este cu atât mai prețuită cu cât este mai mică.
– Și în fond, de ce ești tu atât de importantă? întrebă căluțul de lemn. Ești o altfel de jucărie…
– Dar ce jucărie… Eu le ofer copiilor filme, jocuri, muzică. Pot citi și cărți, dar mă rog, asta îi cam plictisește în ultima vreme…
– Adică ești un fel de televizor, de combină muzicală, de consolă, aparat de fotografiat și bibliotecă în același timp? întrebă uluită mașina teleghidată, dând dovadă de o perspicacitate impresionantă.
– Cam așa ceva, se bucură tableta. Ești foarte inteligentă…
– Și nu te doare capul să fii atâtea lucruri deodată? întrebă păpușa blondă. Eu nu aș reuși…
– La ce te poți aștepta de la o păpușă? zise ironic tableta.
– Degeaba ești atât de deșteaptă, zise soldatul. Copiii se vor plictisi și de tine, vei simți asta chiar pe pielea ta. Iar atunci nu vei mai fi importantă, vei sta aici, pe covor, alături de noi, uitându-te cu invidie la alte jucării ce vor fi inventate de oameni.
– Nu se va întâmpla acest lucru, se grozăvi tableta. Eu sunt cea mai importantă invenție a tuturor timpurilor…
– Cât de naivă ești, râse căluțul. Pui pariu că oamenii deja lucrează la un nou tip de tabletă? Poate chiar în acest moment magazinele au fost invadate de alte tablete, mai mici și mai deștepte decât tine…
– Mă faceți să plâng, spuse tableta. Nu vreau să mă gândesc la așa ceva. Eu sunt minunată, sunt utilă, iar copiii nu se pot despărți niciodată de mine…
– Nici măcar în somn? râse o altă păpușă. Uite că acum Maria și Andrei dorm foarte bine și nu dau semne că ar avea nevoie de tine…
– Este adevărat, dar mâine de dimineață, cum se vor trezi, vor avea nevoie de mine, mă vor căuta pentru a se juca cu mine…
– Și cu mine au făcut la fel, zise mașinuța teleghidată, iar acum Andrei nici nu mă mai bagă în seamă.
– Este și soarta mea, spuse căluțul.
– Eu am pățit la fel, adăugă soldatul prusac.
– Eu nu, se lăuda păpușa blondă. Sunt preferata Mariei și așa voi rămâne pentru totdeauna, ca să vă intre bine în cap.
– În ultima vreme și Maria ta a început să îmi acorde tot mie mai multă atenție, spuse tableta. Deși este fată, nu va mai trece mult și va uita de păpuși. Este vremea noastră, a tabletelor și a jucăriilor inteligente.
– Eu nu mă mai joc, spuse căluțul trist. Îmi vine să îmi plâng de milă…. Ce copii răi și nerecunoscători…
– Au uitat când se jucau cu noi și le făceam zilele mai frumoase, zise mașina…
– Asta este soarta noastră, adăugă soldatul prusac. Trebuie să ne obișnuim cu asta și să nu mai suferim.
– Eu nu vreau să mă complac în situația asta jalnică, zise ursul. Sunt regele jucăriilor și vreau să mi se acorde atenția pe care o merit.
– Iar eu sunt atât de frumoasă și de sensibilă, zise gărgărița, cu cea mai suavă voce…
– Tu? se miră tableta. Ești atât de neimportantă, de antică…
– Iar eu sunt căluțul de lemn, jucăria pe care Andrei a primit-o când a împlinit trei ani. Vă dați seama cât de important sunt?
– Și eu sunt importantă, strigă o păpușa…
– Eu sunt mai mare, spuse o alta…
– Ba eu sunt mai mare, nu se lăsă păgubașă o păpușă Barbie.
– Un singur rege există și acela sunt eu, ridică tonul Moș Martin. Vorbe multe, sărăcia omului. Merge și „sărăcia jucăriilor”!
În acel moment, se deschise ușa și apăru Teodora, mama copiilor, uimită de hărmălaia care se auzea în toată casa.
– Drăgălașelor, ce faceți voi aici? Ați început să vă certați în toiul nopții? Copiii trebuie să doarmă, nu să vă asculte pe voi! Dacă se mai repetă figura asta, am să vă mut în pod, ați înțeles?
– Nu ne mutați, vă rog, spuse căluțul, cu ochii aproape în lacrimi.
– Vom fi cuminți, promitem, zise și mașinuța teleghidată, devenind dintr-o dată sobră.
– Bine, dar acum veți merge în lada cu jucării pentru a vă petrece restul nopții. Sper că nu aveți nimic de comentat.
În câteva minute, Teodora adună toate jucăriile, inclusiv tableta și le adăposti într-o cutie mare, din lemn. Când termină, lăsă capacul, iar de undeva din interior se auzi o voce nemulțumită:
– Și pe mine mă bagi în cutia asta? Eu sunt tableta, cea mai importantă jucărie… ce vor spune copiii?
– Din moment ce ai participat la ceartă, înseamnă că acolo este și locul tău. Cel puțin până mâine de dimineață. Și acum, noapte bună!
– Noapte bună, se auzi o voce resemnată de păpușă.
– Căluțule, vezi unde îți ții picioarele pentru că mi-ai turtit urechea dreaptă, zise ursul.
Se auzi ușa închizându-se și Teodora merse la culcare, mulțumită că a asigurat somnul copiilor săi. Cu toate că fusese foarte atentă, pe covor rămăsese o jucărie pe care femeia nu o introdusese în cutia de lemn: gărgărița de lemn. De teama de a nu fi aruncată și ea în ladă, Rița-Grăgărița închisese ochii, așteptând deznodământul. Târziu de tot, înțelesese că Teodora nu îi aplicase aceeași pedeapsă.
– Poate și-a adus aminte că am fost jucăria ei…, zise gărgărița fericită. Vai, acum sunt singura jucărie liberă. Sunt cea mai importantă. Nu v-am spus eu?
Cântând un cântecel vesel, pe care îl știa de o mulțime de ani, merse în fața lăzii de lemn, acolo unde fuseseră sechestrate celelalte jucării. Își drese glasul și întrebă plină de aplomb:
– Cine spuneați că este este cea mai iubită jucărie din casă? Păpușa blondă? Mașinuța teleghidată sau ursul? Ori poate tableta care este televizor, combină muzicală, consolă, aparat de fotografiat și bibliotecă în același timp? Greșit! Sunt eu, gărgărița veche, demodată, cu culori decolorate… Eu sunt…
Gărgărița începu să râdă de fericire, uitând că noaptea avea să se sfârșească, iar copiii să „elibereze” toate jucăriile care abia așteptau să își reia locul în cameră.
Până atunci mai era…
(din volumul „Povești din Țara copiilor fericiți”)
