Nicolae Roșianu 
În sfârșit, un ultim termen, frecvent folosit în folcloristică – sincretismul. Ce este sincretismul? Starea de nediferențiere a componentelor unui fenomen. Ce se înțelege prin caracterul sincretic al folclorului? Bineînțeles că nu se are în vedere originea sincretică a creației populare, deci stadiul când nu putea fi vorba de diferențierea dansului, muzicii etc. Aici se are în vedere forma de existență a folclorului: poezia populară, de pildă, nu se spune, se „zice”, deci se cântă, melodia constituind un element esențial al genului respectiv; uneori cântecul este însoțit chiar de joc, într-un singur fenomen conviețuind astfel trei elemente – cuvântul, muzica, dansul.
Dar nu numai în cântecul popular se poate vorbi de sincretism; într-o anumită formă el se manifestă chiar și în proza populară: basmul nu este spus (povestit) pur și simplu, el este interpretat (jucat). Unii dintre povestitori sunt adevărați interpreți, adevărați actori. Dacă mai adăugăm și faptul că anumite formule mediane se cântă, atunci caracterul sincretic al basmului este evident.
Sincretismul nu este numai o caracteristică a folclorului, el fiind specific și unor genuri ale artei culte (lied, operă, film etc.). Aici însă, după părerea unor cercetători, nu mai avem de-a face cu simultaneitatea procesului de creație, tipic sincretismului folcloric, ci cu „etape succesive de creație, la care participă creatori diferit specializați” (1). Aceste deosebiri însă nu trebuie absolutizate. De ce nu am admite, de pildă, fenomenul simultaneității și în cazul artei culte? Există suficiente exemple de creatori cărora le aparțin și textul (versurile, libretul, scenariul etc.) și muzica.
(fragment din „Folclor și folcloristică”, Editura Universității din București, 1996)
