Valeriu Cristea 
Niciodată, poate, locuința noastră de pe strada Matei Corvin n-a strălucit așa de sărbătorește, n-a avut un aer atît de vesel și de senin ca în acea dimineață de 17 septembrie, ziua mamei, din anul… (anul s-a estompat, s-a pierdut, ziua aceea puternică, luminoasă, fericită durează). Devreme de dimineață (mama se dusese ca de obicei la școală), sora mea, harnică și pricepută gospodină încă de la vîrsta de 11-12 ani, s-a apucat de curățenie și de gătit. Nu ne-am mulțumit însă cu atît și, cumpărînd multe flori, le-am împrăștiat prin toată casa, pavoazînd apoi ușile interioare (aceasta era surpriza, ideea cea nouă) cu afișe scrise (chiar și în versuri), desenate și colorate de noi în cinstea mamei. Sărbătorita (nu se întorsese încă de la școală) lipsește din această imagine matinală a locuinței pregătite și împodobite pentru ea, care pare s-o aștepte emoționată, împreună cu noi, regizorii acelei atmosfere euforice și înălțătoare. Dacă noi eram regizorii, operator era soarele, căci parcă înadins ca sărbătoarea să fie totală se nimerise a fi și o superbă zi de toamnă.
