Nu din cărți, ci din proprie experiență am învățat că omul este o ființă destul de sucită (de paradoxală, dacă ne sună mai bine cuvîntul); căreia, de exemplu, i se pot întîmpla și aceste două ciudățenii: să nu reușească să exprime ceea ce în mod indubitabil simte și, dimpotrivă, să reușească să „exprime” ceea ce, în mod la fel de indubitabil, nu simte! Vizitînd pentru prima oară casa superbă, aranjată cu mult gust a unor prieteni, admirînd-o cu o sinceră plăcere și fără umbră de regret – de asta sunt absolut sigur, că eu nu am așa ceva –, deodată am început să mă crispez și să nu-mi mai găsesc cuvintele la gîndul, de teamă că aș putea să par invidios: fără să fiu (mă jur!) dădeam poate impresia cîă sunt. Eram terorizat de frica de a nu-mi trăda (manifesta) un simțămînt pe care nu-l încercam (aveam). Capacitatea celorlalți de a ne sugestiona (și a noastră, de a ne autosugestiona, printr-un fel de pasivă supunere la opinia altora despre noi) e mai mare decît ne închipuim. Cînd cineva ne reamintește că suntem timizi redevenim astfel chiar dacă în acel moment nu ne simțeam și deci nu eram deloc timizi, uitasem de meteahna noastră și ne purtam firesc și liber. Am făcut pe vremuri mult haz cu M.M. descoperindu-ne o comună experiență… de frizerie: la imperioasa rugăminte a omului cu foarfecele – „nu mișcați capul” –, capetele noastre, pînă atunci neclintite și falnice, începeau să tremure mărunt, ca la comandă… Pe de altă parte, cît a trăit, deși o iubeam nespus, n-am izbutit aproape niciodată să-i adresez mamei cuvinte mai calde; îi spuneam, scurt, „m’ică” (o contragere personală a vorbei mămică). Am început s-o alint după ce a murit: abia atunci i-am spus pentru prima oară, cu un avînt tardiv, în gînd (odată, pe cînd mă gîndeam la ea): „mămică dragă”; iar altă dată, visînd-o (și știind pe jumătate că e moartă): „sărăcuța de tine”.
Valeriu Cristea 08.02.2025
