Stelian Țurlea 
În absența tatălui – 28
Exact la o săptămână, am văzut că femeia care locuia în camera noastră meştereşte ceva la broasca uşii de la intrare, am întrebat-o ce face,
schimb cheia, mi-a răspuns răstit,
dar n-aveaţi o cheie, m-am arătat eu nedumerit,
am pierdut-o, ce te priveşte,
păi, noi n-o să avem o cheie dintr-asta nouă, am spus eu,
începusem s-o enervez, s-a oprit din lucru, dar cred că mai mult s-a oprit pentru că se zgâriase cu o şurubelniţă, era clar că nu se pricepea, până şi eu aş fi desfăcut broasca aia fără să mă înţep, îi curgea sânge, şi-a băgat degetul în gură să şi-l sugă şi pe urmă a-nceput să-njure, uite ce-am făcut din cauza ta, a zis
cum din cauza mea, am întrebat,
mă ţii de vorbă şi nu pot fi atentă,
dar n-o credeam defel şi i-am spus-o şi s-a uitat lung la mine, mijindu-şi ochii,
eşti la fel ca maică-ta, a spus,
cum adică,
al dracu’, a zis ea,
dar chiar nu-nţelegeam cum de eram al dracu’,
şi chiar atunci s-a-ntâmplat să se-ntoarcă mama de la serviciu, trecuse pe la alimentară şi avea două plase în mâini, am alergat s-o ajut, când am ajuns lângă treptele intrării i-am zis,
doamna schimbă cheia,
cum s-o schimbe, cea dinainte n-are nimic, a zis mama,
a pierdut-o,
i-o dau pe-a mea să-şi facă alta, e tocilarul la colţul străzii, apoi s-a uitat la femeia care n-apucase să scoată broasca, nu puteţi face asta, să ne-nchideţi în casă,
de ce nu, a întrebat cealaltă,
pentru că nu e casa dumneavoastră, de asta,
e şi casa mea, a spus femeia,
trebuie să avem toţi chei, făceţi-vă o copie,
şi femeia a-nceput să-njure, bombănind că cine e mama să-i dea ei ordine,
nu vă dau ordine, vă rog să conlocuim, şi nu vă permit să mai înjuraţi în faţa copiilor,
înjur cât vreau şi unde vreau, a strigat femeia, n-o să-mi spună mie ce să fac o sărăntoacă,
mama a albit, nu ştia ce să spună în prima clipă
cum vorbiţi aşa cu mama, m-am trezit eu întrebând,
hai sictir, a zis femeia cu dispreţ,
o să se-ntoarcă el tata acasă, am mai spus eu apăsat şi voiam să fie o ameninţare zdravănă,
ha, asta-i bună, s-a strâmbat la mine femeia, o să-i putrezească oasele acolo, c-a nenorocit atâtea familii,
şi până să-i mai spunem ceva, şi-a strâns şurubelniţa şi ciocanul şi-a plecat în camera ei, măcar n-a mai schimbat broasca, mama a ridicat plasele de jos, am intrat în casă, avea lacrimi în ochi, dar nu spunea nimic, iar eu nu ştiam ce să-i zic, şi-a dat jos pardesiul şi a-nceput să scoată pe rând pachetele din plase şi să le-aşeze pe masă ori în bufet, fără o vorbă, doar ofta, şi pe urmă s-a întors spre mine,
du-te şi fă-ţi lecţiile, nu mă supăra,
dar înainte să intru în camera noastră nu m-am putut abţine să n-o întreb,
chiar aşa o să se-ntâmple,
şi atunci s-a prăbuşit pe un scaun şi a-nceput să plângă, i-am mângâiat părul, dar nu s-a oprit, i-am adus un pahar cu apă, dar nu s-a oprit, am încercat să-i spun ce făcusem în ziua aceea, dar nu s-a oprit, a ieşit din camera noastră fratele meu mai mic, care era la lecţii, şi atunci şi-a ridicat privirile plânse,
lăsaţi-mă, vă rog,
şi ne-am dus amândoi la lecţii, dar am auzit-o cum plânge încă multă vreme, chiar şi când mirosul de mâncare umpluse şi camera noastră.
După aceea, în câteva zile au căzut toate frunzele, bătea vântul în fiecare zi mereu mai tare şi dârdâiam de câte ori mă duceam dimineaţa la şcoală, alergam din când în când, să mă-ncălzesc, mă gândeam că mama făcuse bine când cumpărase mai multe lemne, chiar dacă ne furaseră dintre ele, tot mai aveam destule şi când mă întorceam acasă primul lucru era să reaprind focul din sobă, nicăieri nu era mai bine decât acasă, chiar dacă nu erau toate cum trebuie şi într-o zi, când mă întorceam cu coşul plin cu lemne de la magazie, am văzut că intrase cineva în curte, se întunecase şi nu se vedea bine, dar parcă silueta îmi era cunoscută şi când s-a apropiat l-am văzut pe tata, am lăsat jos coşul şi m-am repezit la el, mi-am înfundat nasul în hainele lui, care miroseau a pădure şi săpun, cel mai minunat miros din lume, am ridicat ochii şi l-am privit, cred că se bărbierise de curând, zâmbea,
ce mare te-ai făcut, a zis,
şi m-a cuprins o moleşeală cumplită, în vreme ce apăruse şi fratele meu mai mic, care s-a repezit şi el să-l îmbrăţişeze şi tot ce-am ştiut să spun a fost, în timp ce-mi înfundam nasul în hainele lui,
să nu mai pleci.
(din romanul „În absența tatălui” apărut la Editura Leda, 2009)
(sursa foto: flickr.com)
