Nuntași plini de sânge

În absența tatălui – 27

Se strânsese lume multă, să fi fost treizeci sau patruzeci de persoane, avea dreptate bătrânul vecin, abia de încăpeau în curtea noastră care nu văzuse niciodată atâta popor, dar parcă ar fi încăput şi mai mulţi, pentru că rămăsese loc destul să danseze şi chiar au făcut-o după ce au băgat în ei feluri şi feluri de mâncare udate cu ţuică, vin şi şpriţ. Jumătate din cei sosiţi erau femei şi bărbaţi de la ţară, în vârstă, ele cu basmale sau broboade pe cap, cu rochii înflorate de diftină, ei cu cămăşi albe de sărbătoare sub sumanele mirosind a levănţică, stingheri şi unii, şi alţii, atenţi să nu cadă de pe bancă, să nu mănânce mai mult decât se cuvine, să nu bea să se facă de râs. Veniseră cu paporniţe pline cu mâncare pentru nuntă, fiecare adusese ce avea, şi cu cadouri pentru miri, se umpluse holul mai mult decât în ziua dinainte, acuma trebuia să te strecori printre ele, şi mai era şi un du-te vino între curte şi camera ceferiştilor de te apuca ameţeala. Cealaltă jumătate erau de-o vârstă cu ceferiştii, nici tineri, nici bătrâni şi după câteva înghiţituri începuseră să ţopăie şi să chiuie, strigau la muzicanţi să n-o lase, s-o ardă mai tare.

Nu mai văzusem până atunci o nuntă şi n-aveam cum s-o întreb pe mama dacă la fel fusese şi la nunta ei, dar m-am cam speriat. Ţiganii tocmiţi să cânte nu s-au oprit decât seara şi atunci doar vreun sfert de oră, cât au înfulecat pe nerăsuflate câte un copan de pui cu pilaf udat cu pahare de vin, câte putea duce fiecare, pe urmă nu s-au mai oprit până s-a spart toată adunarea, sunt sigur că răsuna strada, ieşiseră la mai toate porţile să vadă cine petrece, nu se mai pomenise chef ca ăsta.

Au avut noroc de o zi poleită de octombrie, îi auzisem mai devreme spunând că băftoşi trebuie să mai fie mirii ăştia dacă au o aşa zi de cununie, n-adia pic de vânt, abia de se mişcau frunzele îngălbenite, soarele strălucise toată ziua, când mă întorsesem de la şcoală năduşisem în pulovăr, a trebuit să mi-l scot.

Nu prea ştiam ce-o să facem, eu şi fratele meu mai mic, toată după-amiaza şi seara, până se va stinge petrecerea care ne spărgea urechile şi când am zărit-o ieşind din camera ei pe ceferista mireasă şi trecând pe lângă uşa antreului, ne-am retras repede în camera noastră, să nu creadă că spionăm, dar tot am apucat să-i văd rochia albă în care părea de două ori mai mare, legată la brâu cu un cordon lat auriu, cu bucle mari şi flori de lămâiţă în părul negru, o însoţeau câteva femei cărora nu le tăcea gura, şi în urma lor venea mirele, înalt şi sfrijit, în haine albastre, cu gulerul cămăşii răsfrânt larg, cu părul pieptănat pe spate şi uns din belşug cu briantină şi când au coborât scările spre curte au izbucnit urale şi ţiganii s-au întrecut pe ei, cântând cu foc, era semnul că nunta chiar începuse.

Atunci am zărit pe geamul camerei noastre cum se strânge gaşca pe stradă, erau toţi în păr, Fane, Gigi, Victor, apăruse şi Laurenţiu, apăruse şi Lili, veniseră din curiozitate, şi am ieşit după ei, nu puteam rămâne deoparte,

vin şi eu, a strigat fratele meu mai mic,

hai, i-am zis, nu era să-l las singur, n-ar fi răbdat să stea în casă şi cine ştie ce-ar fi făcut în nebunia aia din curte.

Nu ne ardea niciunuia de fotbal sau ţurcă, nici să ne ascundem în ruinele cărora le ziceam castel şi unde pierdusem mingea odată, stăteam la taclale, trăgeam cu ochiul la ce se întâmpla în curte, Lili ne povestea ce văzuse ea la nu ştiu ce nunţi la ţară, cu obiceiuri care îţi luau minţile, cum îmbrăcau mireasa care n-avea voie să-şi vadă mirele înainte de cununie, cum rupeau un colac deasupra capului ei, cum obligau naşii să cumpere o găină friptă, nu prea înţelegeam niciunul, şi Fane i-a zis,

nu ne plictisi cu treburile astea, nu-s de noi,

nici de mine, i-a întors-o Lili,

ce vrei să spui, a grohăit Victor,

n-o să mă mărit niciodată,

adică te călugăreşti, s-a mirat Laurenţiu,

nici aşa, dar n-o să mă mărit ca ăştia, mama spune că sunt nişte comunişti păgâni, e mare păcat să faci nuntă fără popă,

de ce nu te călugăreşti, a întrebat Laurenţiu, care sigur nu auzise ce spusese Lili,

poţi rămâne singură şi altfel, a spus Lili, nu vreau să trec prin aiurelile astea,

nici eu nu cred c-o să mă-nsor, să mă bată nevasta la cap, spuse Gigi, văd ce-i face bătrâna lu’ bătrânu, că-şi ia lumea în cap şi se-ntoarce de la cârciumă când dorm demult, nu mai apuc să-i mai spun şi eu o vorbă,

nu toată lumea e aşa, a grohăit Victor, maică-mea se-nţelege cu babacu,

păi, te cred, i-a zis în zeflemea Laurenţiu, după ce aduce acasă vagonul de papă, cum să mai zici că nu-i bine,

începeam să mă-ntreb dacă nu era mai bine să fi rămas acasă, mă plictiseau cu toţii, n-am răbdat să nu-i întreb,

voi chiar nu puteţi discuta şi altceva mai ca lumea,

iar te dai tu înţelept, mi-a retezat-o Fane,

dar au schimbat subiectul.

Începuse să se întunece, ţin minte asta pentru exact atunci am văzut ieşind din curte doi nuntaşi care păreau să se certe, nu-i vedeam bine de la distanţă şi nici nu auzeam ce-şi spun, dar sunt sigur că ăla a fost momentul când a izbucnit totul. Bărbaţii s-au întors în curte, răsuna muzica, învârteau hore, aprinseseră becurile mari,

astea sunt d-alea de cinci sute, zicea Fane, cunoscător,

şi după o vreme cei doi au reapărut şi de data asta chiar s-au luat la bătaie, era clar că aveau ceva de împărţit, nimeni din curte nu intervenea să-i despartă, poate nu-i vedeau, îşi dădeau pumni într-o parte mai întunecată a străzii, unul s-a umplut repede de sânge şi-a luat-o la goană în direcţia opusă nouă, strigând ceva, celălalt l-a urmărit fără chef, parcă nu voia să-l prindă şi să-l bumbăcească până la capăt,

eu mă duc acasă, a zis Lili, nu-mi plac chestiile astea,

şi eu, a zis Victor,

şi noi, am vorbit eu, în numele meu şi-al fratelui meu mai mic,

am simţit că Gigi, Fane şi Laurenţiu ar fi vrut să mai stea, cine ştie ce urma să se mai întâmple, puteau asista la o cafteală ca lumea, dar şi-au târşâit şi ei picioarele spre casă, şi chiar aveau dreptate, s-au întâmplat multe după ce-am intrat în camera noastră, am dat drumul radioului, să acopăr cât de puţin vacarmul de-afară, şi tot ce s-a petrecut am pus cap la cap din ce-am aflat a doua zi, dar nu sunt sigur c-a fost chiar aşa. Pe multe mi le-a lămurit mama.

Cheful se spărsese destul de devreme, dar mirele ceruse ţiganilor să continue să cânte orice s-ar întâmpla, până le spune el să se oprească, d-asta îi plăteşte. Din casă nu auzisem nimic altceva, nici strigătele, nici certurile care au sfârşit de-abia la spartul petrecerii. Tânărul pe care îl văzusem plin de sânge se întorsese, împreună cu alţii care nu-i erau rude, şi s-a iscat o bătaie de toată frumuseţea, unul dintre ei a fost înjunghiat şi l-au dus pe braţe la spital, şi pe urmă a venit miliţia şi i-a ridicat pe trei dintre ei, între care şi pe cel pe care-l văzusem plin de sânge, mama zicea că ăsta o să ajungă sigur la Canal, îmi închipuiam că trebuie să fie ceva îngrozitor, dacă mama spune asta atât de speriată. Şi culmea, bătăuşii erau rude. Ce aflase mama era că se certaseră de la pământ, fratele ceferistei obligase tot satul să se înscrie în colectivă, avea duşmani cu duiumul şi mulţi îl ameninţaseră cu moartea, cel umplut de sânge îi era văr, dar nu putea accepta să-şi piardă moştenirea de la părinţi şi venise la nuntă, deşi nu fusese invitat, numai să-i ceară socoteală.

Ce-i aceea colectivă, am întrebat,

mă întrebi prostii, a spus mama, doar aţi învăţat la şcoală, oamenii îşi dau pământul şi ce mai au şi-l lucrează tot ei, dar pentru stat, nimeni nu mai are nimic al lui, primesc doar produse la sfârşitul anului,

am stat să mă gândesc bine cum vine asta, adică eu să-mi duc arcul cu săgeţi şi praştia la şcoală şi să se joace toţi cu ele până le strică şi eu să nu mai apuc,

cam aşa, a spus mama,

dar nu-i drept, am strigat,

nu judeca tu, astea-s vremurile, a spus mama,

şi avem şi noi pământ pe care să-l lucreze toată lumea, am întrebat,

avem, dar nu mai e al nostru,

eu m-aş împotrivi, am spus,

ferească Dumnezeu, a zis mama repede, ai ajunge la puşcărie sau mai rău,

şi mi l-am închipuit pe tânărul care venise furios să ceară socoteală, îmi părea rău că nu asistasem la ceartă,

şi ce-a fost după aia, am întrebat.

          Când venise mama de la serviciu, de-abia îi ridicaseră pe cei trei, de ochii lumii petrecerea continua, sau pentru că aşa voia cu dinadinsul mirele, ţiganii continuau să cânte şi au mai cântat o bună bucată de vreme, dar nu mai juca nimeni, tinerii se risipiseră, rămăsese doar fratele miresei, ceilalţi erau toţi la spital să se intereseze de soarta celui înjunghiat, de parcă n-ajungea să meargă unul singur, eu cred că mai degrabă voiau cu toţii s-o şteargă, sunt sigur că aveau şi ei un cui contra fratelui, dar n-aveau şi curajul să-i zică în faţă ceva, iar vârstnicii nu se dezlipeau de pe băncile de lemn, beau şi dădeau din cap, mama habar n-avea despre ce vorbeau, tot ce ştia era că nu s-au mişcat de la mese până s-a crăpat de ziuă, când şi-au luat paporniţele goale din hol şi-au plecat în grup să ia rata către satul lor, nici măcar nu şi-au luat rămas bun de la mireasa care se retrăsese cu fratele ei în casă şi se certau atât de tare că mama se temea să nu ne scoale din somn, prin atâţia pereţi, i-a condus până la autogară mirele, care s-a întors cât a putut de repede şi s-a aşezat la masă cu cei cinci bărbaţi şi femei care pregătiseră bunătăţile şi cu ţiganii morţi de oboseală,

          hai să-i tragem şi noi un chef, le-ar fi zis,

          şi ţiganii nu l-au refuzat, au băut cot la cot cu el şi i-au cântat de inimă albastră până s-a luminat bine de ziuă, când a adormit cu capul pe masă, cei cinci au început să strângă farfuriile, paharele, tacâmurile, să le vâre în lădoaie şi mama mai spunea că după răsăritul soarelui a apărut camionul care mai pufăise pe stradă cu două şi trei zile în urmă, au urcat cuferele, oalele, scaunele şi mesele în el şi atunci abia l-au trezit pe mire, era atât de buimac şi de beat că habar n-avea ce se întâmplase şi că asistase la propria nuntă, le zicea ceva de îndeplinirea normelor şi de întrecere, dar nu-l băga nimeni în seamă şi atunci abia a ieşit din casă huiduma de nevastă-sa, însoţită de frate-su care stârnise tot scandalul şi l-au cărat în casă, s-a mai auzit o vreme cum se certau, după care a adormit, în sfârşit, şi mama şi abia atunci ne-am trezit noi, eu şi fratele meu mai mic,

duceţi-vă la joacă, ne-a zis, lăsaţi-mă să dorm o oră,

şi noi am ieşit în curte şi am văzut ce mizerie lăsaseră în urmă, resturi de mâncare, şerveţele şi cioburi, măcar le strânseseră grămadă la rădăcina arţarului bătrân, dar tot se vedeau urmele petrecerii peste care se legănau firele cu becurile de cinci sute, cum zicea Fane, pe care nu le desfăcuseră încă.

(din romanul „În absența tatălui” apărut la Editura Leda, 2009)

(sursa foto: emaramures.ro)