Căsuţa cu poale de mireasă

La colţul casei noastre, spre răsărit, dacă te uitai printre crengile arcuite ale dudului, se zărea fereastra cu patru ochiuri de geam a casei babei Ioana Tilicoaia. În faţa ferestrei, primăvara înfloreau lăcrămioare care atât se înmulţiseră, că trecuseră prin gard, spre casa noastră. Parcă erau poalele rochiei unei mirese ce sărise gardul spre noi.

Casa nu avea decât două cămăruţe şi un şopron. În prima cameră se găsea hornul sobei oarbe, iar în camera de dormit erau două paturi cu ţăruşii înfipţi în pământ şi o ladă de zestre pe care era pictat, în medalion, chipul angelic al unei fete. Pe peretele dinspre răsărit era icoana îmbrăţişată de un ştergar mare, iar pe celălalt, din faţa lui, erau două tablouri cu poze vechi, lipite pe coală albastră. Pe o bucată de pânză albă, era cusut în urma acului, cu aţă roz, un tablou înfăţişând o fată cu un coş de flori şi nişte păsări. Sus era scris, tot cu acul: „Toate păsările cântă durerea mea”. Paturile erau acoperite cu pături făcute din două foi de preş încheiate. În faţa geamului era o măsuţă şi, într-o parte, pe cerceveaua ferestrei atârna o pânză agăţată într-un cui. Seara, o întindea cât era geamul, ca să nu se vadă înăuntru când aprindea lampa. În şopron era bucătăria. Era cel mai mare adăpost al casei. Într-un colţ se afla cuptorul, iar pe pereţii laterali, când intrai, două dulapuri vechi se înclinau spre uşă. Oale înnegrite de fum atârnau pe pereţii lipiţi cu lut, iar uşa avea un ivăr mare, făcut de fierar. În mijlocul bătăturii, coroana rotată a unui dud alb ţinea umbră locului.
Bătrâna purta cămăşi cu platcă, iar fustele aveau betelii lungi, pe care le înfăşura în jurul mijlocului. Peste basmaua neagră îşi legase ochelarii cu o bucată de elastic. Vara purta gumarii tăiaţi ca papucii sau mergea desculţă.
Totul părea încremenit în timp, iar bătrâna fusese lăsată acolo ca o dovadă vie că timpul e numai o iluzie.

(din volumul Temple de trei zile, editura Astralis, 2017)

Ilustrație : ,,Țoluri la uscat” de Mihaela Radian