Nicolae Roșianu 
Studiul variantelor a luat amploare mai ales datorită școlii finlandeze care, prin exponenții ei cei mai de seamă (Julius Krohn, Karel, Krohn, Anti Aarne ș.a.), a acordat atenție deosebită elementelor originale (naționale) în creația populară. S-a exagerat însă în insistența cu care se căuta identificarea piesei inițiale, a așa-zisului arhetip (varianta cea mai veche, un fel de prototip), de la care pornesc toate variantele, operație temerară, întrucât nu se poate ajunge „în chip plauzibil decât la forma imediat anterioară variantelor cunoscute din colecții; dar aceasta s-ar putea distanța sensibil de cele precedente ei, în chip aproape sigur de prototip. Căci nimic nu îndreptățește pe cercetător să considere atare formă restituită drept prototip” (1).
Folcloristica rusă (în primul rând prin frații I.M. Sokolov și B.M. Sokolov) insistă asupra cunoașterii procesului de creație specific folclorului, evidențiind rolul personalității creatorului popular în apariția variantelor. Fiecare variantă este considerată ca o operă unitară, de sine stătătoare, rol al unor purtători de folclor deosebit de talentați (desigur că se au în vedere variantele cele mai semnificative, cele mai reușite). Și în acest caz avem de a face cu exagerarea rolului inovației în dauna tradiției, relația individ-colectivitate fiind tratată oarecum superficial. Am abordat această problemă în cadrul raportului fundamental dintre stereotipie și originalitate, când am acordat atenția cuvenită multiplelor implicații ale contradicției tradiție-inovație (2); aici ne limităm la câteva aspecte ale relației individ-colectivitate.
Concepția romantică privind actul creației în folclor exagera rolul colectivității, minimalizând sau chiar negând posibilitatea individului de a crea o operă folclorică. În acest sens, iată ce scria Alecu Russo în anul 1868: „Care sunt însă autorii acestor balade? Poporul însușii, poporul întreg…, de aceea poezia lui cuprinde atâtea frumuseți care încântă și minunează auzul. Un singur om nu ar putea avea o comoară așa de bogată de imagini poetice, de idei mărețe, de simțiri duioase” (3).
Adversarii acestei concepții, încercând să tempereze entuziasmul romanticilor, au căzut în cealaltă extremă, exagerând de data aceasta rolul individului. Exclusivismul celor două orientări este evident, sesizat încă de A. Van Gennep: „Secolul XIC a fost aproape în întregime dominat de concepția romantică – întâlnită uneori și în zilele noastre, de pildă în Germania –, concepție conform căreia poporul ca atare creează în ansamblul lui, este capabil să creeze; el este cel care a creat miturile, obiceiurile, credințele și povestirile de tot felul. Timp de un secol, mai multe discipline au fost nevoite să aducă argumente pentru a demonstra că, absolutizată, formula romantică este absurdă. Cu toate acestea, dacă privim lucrurile din punct de vedere sociologic, trebuie să recunoaștem că teoria romantică conține și o parte de adevăr (4).
Această parte de adevăr credem că am reliefat-o în urma cercetării raportului fundamental dintre stereotipie și originalitate care ne-a facilitat înțelegerea mecanismului complex de creare, conservare și transmitere a unei piese folclorice, deci și problema paternității în folclor. Aici mai zăbovim doar asupra discuției despre „producere și reproducere” în folclor.
Uni cercetători consideră discuția încheiată, întrucât lucrarea oricărui cântăreț trebuie considerată a fi „un veritabil act de creație” (5). Oare chiar fiecare cântăreț popular creează într-adevăr? Desigur, putem considera încheiată discuția despre „producere și reproducere”, dar numai în sensul în care problema a fost pusă de John Meier, Hoffmann Krayer și mai ales de Hans Naumann, care, manifestându-și neîncrederea în posibilitățile creatoare ale poporului, ajung la susținerea originii „aristocratice” a folclorului. Însă neacceptarea teoriei originii „aristocratice” a folclorului nu trebuie să ducă la ignorarea rolului individului talentat, al personalității artistice, în ultimă instanță, al „elitei” unei colectivități folclorice. Nu trebuie să înțelegem „elita” în folclor doar prin prisma teoriei amintite, care are în vedere ierarhizări sociale. Există în folclor și o „elită” de alt tip, o „elită” a talentelor, o „aristocrație” a creatorilor de folclor, că doar poporul nu creează în masă. Orice activitate (folclorică) își are reprezentanții ei care se fac exponenții mentalității, aspirațiilor, idealurilor colectivității respective; ei sunt purtători de folclor, care pot fi talentați sau nu, „producători” (interpreți) de bunuri folclorice. Aici lucrurile se complică însă, pentru că relațiile amintite mai sus (tradiție-inovație, variabil-invariabil, colectivitate-individ, stereotipie-originalitate) nu depind în exclusivitate de marca, de talentul purtătorului de folclor (6).
Oricât de talentat, oricât de original ar fi un povestitor (cântăreț), oricât de marcantă ar fi personalitatea sa artistică, el nu poate face abstracție de elementele stereotipe (tipuri de subiecte, de motive, tipuri de eroi, formule etc.) pe care i le pune la dispoziție tradiția. Și nu se poate dispensa de elementele respective pentru că, pe de o parte, ele reprezintă, de regulă, fondul tradițional de bază, iar, pe de altă parte, transmiterea orală nu-i oferă întotdeauna posibilitatea (răgazul necesar) să improvizeze, să creeze de fiecare dată altceva (chiar dacă e capabil de o astfel de performanță), fiind nevoit să „reproducă”, să transmită ce a învățat (dar într-un mod propriu, întrucât aceeași oralitate îl împiedică să reproducă exact).
(1) Ov. Bârlea, Folclorul românesc, I, București, 1981, p.25
(2) N. Roșianu, Stereotipia basmului, București, 1973
(3) A. Russo, Studii naționale, în „Foaia Societății pentru literatura și cultura românească din Bucovina”, IV, 1868, nr. 6-7, p.160
(4) A. van Gennep, Manuel de folklore français contemporain, Paris, 1937, p. 50-51
(5) A. Fochi, Estetica oralității, București, 1980, p. 40
(6) N. Roșianu, Stereotipie și originalitate în folclor, în vol. Eseuri despre folclor, București, 1981, p. 33-40
(fragment din volumul „Folclor și folcloristică”, Editura Universității din București, 1996
