Farul

Am avut ca toți oamenii copilărie, adolescență, maturitate, dar bătrânețea am resimțit-o încă de la 10 ani, când mi-am dat seama că nu sunt ca toți ceilalți copii și nici măcar ca bunica, care pe vreme aia avea 50 de ani. Trupul era al unui copil, eu nu. Alte femei de vârsta mea, (chiar ieri îmi spunea o colegă: Mă simt ca la 12 ani) râd, fac tot felul de glume; ei bine, eu la 10 ani mă simțeam de 80. Practic, m-am născut bătrână, mereu cu senzația stranie că Dumnezeu e pe moarte, că trebuie să mă grăbesc, să termin mai repede, indiferent ce, trebuie să ajung, ceva iminent, fatidic se întâmplă. De multe ori, mă opream din vârtej și mă întrebam de ce mă grăbesc și mai ales spre ce? Și azi sunt la fel, corpul auster, rigid, cu toate funcțiile vitale face ce face să termine și o ia de la capăt, nu știu de ce nu mă pot stăpâni și nu pot opri aceste valuri care cuprind totul dintr-o privire cu maximă fermitate. Cel mai clar moment îl am întipărit în minte ca pe-o scenă de film:

La examenul de admitere pentru liceu, după ce am terminat lucrarea, am ieșit afară pentru că nu aveam voie să rămân în clasă dacă predasem foile. În curtea școlii vocile părinților le auzeam încă de când coboram de la etajul al doilea unde dădusem examenul, alergam ușor cât să nu deranjez sărind câte două trepte. Vocile formaseră un nor uriaș de fum deasupra liceului și intrau pe unde aveau loc. Deși pe timpul examenului totul era încuiat, sigilat, mai rămâneau fărâme de lumină pe la cheile ușilor sau crăpăturile ferestrelor și lumina căra odată cu ea fumul acesta aproape înecăcios și ciudat ocrotitor al părinților. Când am deschis ușa metalică și am făcut un pas sau doi în față, părinții s-au oprit din acestă îngânare a unuia cu altul, căci nu distingeam nimic concret, vocile veneau învolburate, toate grămadă.

Mă uitam mirată, nu-mi imaginasem atâția părinți, deodată în muțenie. Tata ieșea împingându-se printre oameni, îl vedeam de pe treptele clădirii, cred că eram cu 5-6 șase trepte mai sus decât ei și aveam privirea de ansamblu a unui lan de porumb, cu fire înalte, drepte, pentru că, nu?, doar ele ne asigurau și hrana. Tata îngâna și el ceva, dar nu auzeam bine, îi distingeam vocea care se făcuse într-un final mai bine auzită în urma tăcerii celorlalți. Vorbea singur sau cu mama: E-a noastră. Și preț de, poate un minut, în toată liniștea se auzea doar: E-a noastră, oamenii se dădeau de-o parte și alta să-i facă loc tatei, era o imagine de film clasic, când apare copilul dispărut pe mare după mulți ani și urmează o îmbrățișare lungă.

Până să ajungă tata la mine, m-a întrebat o doamnă:

-Ce e cu tine?

-Ce să fie?

Nu înțelegeam nimic din toți ochii care erau pe mine.

-Te-au dat afară?

-Nu, am terminat.

Și apoi vocile parcă și-au reluat echilibrul inițial al vieților tocate mărunt prin cuvinte și norii se mișcau și ei și păsările își reluase cântecele.

Ajunsese și tata și el calma cumva lumea: Așa e ea, a terminat, și la teze făcea la fel.

Nu a urmat previzibila și lunga îmbrățișare, tata m-a luat de după gât și m-a tras de-o parte făcându-mi morală că mai aveam de stat mai mult de-o oră.

-Mai aveai de stat încă o oră, trebuia să revizuiești, să mai citești, să corectezi…

-Am revăzut… de 2 ori...

Tata tăcea speriat.

-Am băgat și din cărțile tale ceva, stai calm, niște citate din Antimetafizica, am mai făcut niște analogii.

Bine, nu-mi mai spune.

-Analogii cu Antimetafizica? Abia a mai întrebat tata împușcat de-a dreptul de răspunsul meu.

Tata nu voia să știe ce scrisesem, îi făcea rău, cel puțin în momentul acela.

-Nu-mi mai spune nimic, spune-mi atât: Ai făcut bine?

-Da, bine.

Bine însemna cam minus 10.

-Hai să mergem acasă.

Și în ziua asta mi-am semnat sentința, a trebuit să plec toamna la oraș. Nu voiam deloc, dar mă forțau, și cam toate școlile pe care le-am făcut, le-am făcut tacit, contrar voinței mele. Nu voiam să fac nimic, nu voiam să am nicio meserie, nici să mă căsătoresc, eram deja împlinită și fericită. Simțeam asta de la 10 ani, sentimentul nu m-a părăsit nici azi. Din cauza asta, nu am avut niciun fel de ambiție, plan sau organizare, nicio luptă de dus, nicio imagine de etalat, eram deja învinsă, un fel de predare de bună voie ca atunci pe scările liceului, mereu cu 5-6 trepte mai sus, pradă privirilor.

Îmi înțelegeam perfect părinții când spuneau că viața e grea, că ei sunt bătrâni, că trebuie să muncesc, eu însă puteam cuprinde ceva ce ei nici măcar nu vedeau, era oricum imposibil de vreme ce erau parte din lan.

Ca atare, am mers în turmă mai mult ca un animal bolnav care avea nevoie de o altfel de apă, dar care nu se putea desprinde de toți ceilalți. Părinților nu le-am ieșit din cuvânt, le-am ascultat fiecare aspirație până l-a capăt, doleanțele lor erau și ale mele fără să vreau și le îndeplineam cu strictețe. Nu am avut niciodată dorințe pentru că nu am avut niciodată nevoie de nimic și nimicul nu era gol era o sațietate pe care nu o vedea nimeni pentru că era în mine și nu în afara mea. Golul acesta nu se umple cu cărămizi, case sau realizări de acest fel, pentru că acest gol nu este ca o cădere între ziduri, e chiar zidul.

Încă de la 10 ani aveam o liniște implacabilă și inexplicabilă, cumva pe scurt, ceva din mine spunea: O să fie bine. Și replica asta îmi venea ca un mesaj din vene, o simțeam cum se plimba pe frunte și-mi țâșnea în minte, chiar puțin dureros. În multe situații, nu de cumpănă, dar situații prin care nu mai trecusem, replica O să fie bine apărea ca un moment publicitar, cumva de amintit, teribil de crud și de neînduplecat. Și cuvintele astea mici și esențiale, nemiloase chiar, plecau toate ca o rază dintr-un far interior și aveau să meargă în fața mea să pot vedea pe unde calc.

De multe ori urmăresc fără să vreau raza asta care se duce undeva în aer, dar nu reușesc niciodată să materializez locul, un fel de voce fără a fi voce, un fel de vânt fără a fi vânt, un fel de chemare fără a fi strigăt, ceva în surdină, etern și tăcut, iar eu parcă sunt un câine care stau la gard, fie să mi se dea o bucată de pâine, fie să mi se deschidă o ușă pentru a alerga în inexorabila voie sau poate nu doar atât. Îmi simt propriul corpul ca pe un corp străin, barbar, milenar, care nu e în locul lui și de aici acel imbold al grabei, să scap, să rup gardul ca un animal niciodată îmblânzit de propria fire ca și cum cineva mă așteaptă, cineva are nevoie de mine, trebuie să ajung, Dumnezeu e pe moarte. Întreg corpul este un imens ghimpe înfipt în el însuși. O antecameră unde combustiile ard pentru a propulsa.

Graba de-a pleca e de fapt graba unei mari întoarceri.

Farul este zi de zi în mine, dar nu mai luminează ca pe vremuri, acum foarte rar și nu pentru oricine: Pământ!

(sursa foto: nwtravelmag.com)