Luxe, calme et volupté

Spre 1908 se citeşte pe zidurile cartierului Montparnase: „Matisse rend fou, Matisse est plus dangereux que l’absinthe”[1] – și dat fiind că remarca lovea direct în boema franceză și nu părea deloc un elogiu – ne gândim la furoarea pe care pictorul reușește să o provoace. Să fi fost oare chiar așa? …Blamat dar și adulat, artist al senzualității dar și al schematismului, al barbariei dar în egală măsură și al rafinamentului, Matisse își circumscrie traseul original în agitatul decor al momentului. Mult evocatul fin de siècle îşi definise deja reperele: Moulin Rouge, absintul, ecourile mereu reînnoite ale „afacerii” Dreyfus, pasiunile incerte ale lui Zola, discursurile lui Clemenceau… În acest decor, Matisse, miop, tenace și serios, își pregătea ascensiunea, iar ceea ce propune el este un tip de artă de evaziune, de intimitate, de dezrădăcinare, în care temele nu sunt decât pretexte. Este, asemeni lui Gauguin, unul dintre artiștii care părăsesc Parisul și se îndreaptă spre sud. În perioada nesigură prin care trece arta după primul război mondial, sfâșiată de exagerările unui expresionism răzbunător care cutremura Europa şi de reacţia lipsită de perspectivă pe care unii o afirmă în numele unui neoclasicism desuet, retragerea lui Matisse apare ca un act de înţelepciune. A trăit în izolare şi în pofida acestui fapt a păstrat un real prestigiu printre artişti şi colecţionari. Ferindu-se de excese şi de vechile reţete sclerozate, el a reușit să creeze spaţii şi dansuri ce aparţin unei lumi proprii, imaginare, pe care o contrapune lumii reale.

Atunci când picta, Henri Matisse scăpa de anxietate, care îl încerca uneori şi se vedea dintr-o dată liber și liniştit. Cât a stat la Paris a urmărit cu răsuflarea tăiată cursurile lui Gustave Moreau, şi a legat numeroase prietenii, l-a cunoscut pe Pallady, pe Signac și l-a vizitat pe sculptorul Rodin. Pictura sa, însă, era diferită. Explozia culorilor puternic contrastante şi modernitatea tablourilor sale au trezit furia criticilor oficiali. Ba mai mult, unul dintre aceştia, Loius Vauxcelles, a numit sala care grupa operele acestor artişti „cuşca animalelor sălbatice” (la cage aux fauves). Lucrările lui au continuat să şocheze iar Matisse nu a pictat niciodată doar pentru a reproduce un obiect, din considerente pur reprezentaţionale şi nici nu a practicat niciodată acel tip de realism specific lui Courbet.[2] Către 1910, Matisse avea conștiința deplină a responsabilității sale ca reprezentant al unei viziuni estetice opusă atât cubismului și futurismului, cât și stilului împietrit al academismului. Mai mult chiar, Matisse este considerat de autoritățile germane un pictor „degenerat” care trebuie reprimat.

Oarecum constrâns dar și dând glas unor chemări interioare, Matisse părăsește Parisul și se îndreaptă spre locuri mai calde. Numai în zona liberă din sudul Franţei artistul a avut posibilitatea de a-şi duce propria luptă, adică să continue să picteze. Într-o Europă în care se confruntau curente – invitând la curioase anarhii romantice, căutându-se peste tot laturile morbide, ce uneori generau revolte fără finalitate – Matisse, din vastul său atelier însorit de Mediterană, trimitea cu fiecare pânză un mesaj ce îndemna la calm sau măcar la o iluzie a fericirii. Mediterana l-a îndemnat la meditaţie iar Matisse mărturiseşte întreaga adeziune la civilizaţia mediteraneeană, o lume din care sunt absente neliniştile omului contemporan. Aici i-a fost dezvăluită străvechea, irecuperabila fericire a omului trăind în natură, dansând (la joie de vivre),[3] aici arta sa a îmbrăcat limbajul luminilor şi al culorii, iar în pânzele sale din această perioadă se împleteşte realitatea cu mitul.[4] Versurile lui Baudelaire: „Là, tout n est qu ordre et beauté,/Luxe, calme et volupté”[5] par să fie transpuse plastic în compoziţiile „La joie de vivre” şi „Lux, calme et volupté”.

Farandola – un dans popular provensal – devine tema principală a compoziţiei „Dansul” 1909-1910 (Ermitaj, Sankt Petersburg). Pictorul însuşi spune despre acest tablou că prezintă un „cerc de personaje care se ridică deasupra munţilor.” Este un lanţ dinamic, format din cinci siluete combinate ritmic: „Am mers pur şi simplu într-o după-amiază la Moulin de la Galette şi am urmărit cu atenţie dansatorii. Şi atenţia mi-a fost captată mai ales de foarte vesela farandolă. După ce m-am întors acasă, mi-am pictat dansul pe o suprafaţă de patru metri, fredonând aceeaşi melodie pe care o auzisem acolo, şi iată cum s-a născut întreaga compoziţie, în care toţi dansatorii sunt prinşi în iureș şi susțin același ritm.” Şi într-adevăr, ritmul direcţionează aici pensula pictorului. Matisse explică: „în această compoziţie, primul element şi cel de bază totodată a fost ritmul, cel de-al doilea, suprafaţa de mari dimensiuni de culoare albastru-intens (cerul de deasupra Mediteranei) şi al treilea verdele dealurilor. Şi mai ales a trebuit să creez, într-un spaţiu limitat, iluzia infinitului”. Îşi exprimă viziunea interioară şi enumeră mijloacele: „trei culori pentru un vast tablou al dansului: albastrul cerului, rozul trupurilor, verdele colinei”, şi proclamă: „ne îndreptăm spre seninătate prin simplificarea ideilor şi a plasticii.” Într-un interviu acordat lui Charbonnier, Matisse explica atent tema tabloului: „Îmi place foarte mult dansul. Este ceva extraordinar: viaţă şi ritm. Iubesc în mod special dansul, trăiesc mai intens în timpul dansului mişcările expresive, ritmice, muzica ce-mi place foarte mult. Există în mine acest dans.” Încearcă însă mereu să integreze tot mai multă substanţă purităţii pe care o caută, însă puritatea nu exclude umanul, viaţa. Pânzele sale sunt populate cu fiinţe umane, sunt locuite, sunt spaţii visate dar nu separate de viaţă, de biologic. Practic, elementul uman nu dispare din imaginarul picturii lui Matisse şi este prezent şi acolo unde artistul consideră a fi limita zero a perfecţiunii şi sacrului.

„Dansul” a ajuns capodopera incontestabilă a picturii, vechea dezlănţuire în cerc, cu mâinile întins îmbinate, amintire din alte timpuri imemorabile, baletul oamenilor în jurul focului sau al stâlpilor totemici. La Matisse dansul devine o chemare neîntreruptă la visare, la calm şi bucurie. Efortul energetic al dansului distorsionează figurile, dar este un gen de distorsionare care le sporeşte expresivitatea.[6]„Dansul” acordă o importanţă primordială ritmului descris de linia elipsei din primul plan, de spaţiul îngust în care sunt plasate personajele şi intervalele dintre ele, iar în felul acesta, se confirmă faptul că Matisse credea fără ezitare în mai vechile teorii privind muzicalitatea în pictură. În consideraţiile sale referitoare la această calitate fundamentală a picturii se desluşesc ecourile ideilor lui Delacroix, Baudelaire şi ale unora dintre simbolişti. În compoziţia sa, figura umană devine anonimă, pentru că, spune artistul: „ eu nu fac ochi, uneori nici gură personajelor mele, pentru că expresia este răspândită în tot tabloul. Braţele, picioarele, toate acestea la un loc sunt linii care acţionează ca într-o orchestră. Un registru de mişcări, de timbruri diferite iar mintea celui care priveşte se angajează în labirintul multiplelor elemente…şi atunci… imaginaţia este eliberată de orice barieră.”

De la diavoleasca mişcare centrifugală din „Dans” el trece subit la imobilism. Pânza intitulată „Muzica” aduce în prim planul privitorului cinci personaje ce populează o suprafaţă tăiată pe diagonală de o linie ce separă cerul de sol. Acelaşi albastru şi aceeaşi colină verde. Patru personaje aşezate, al cincilea cântă în picioare. Roşul închis al corpurilor e continuu, nu există alternanţe de tonuri, detaliile sunt sugerate de linii subţiri, sigure, cu itinerarii precise. Figurile n-au nici o identitate, ele reprezintă oameni „dintotdeauna” cu marea lor dorinţă de libertate, de repaos, de calm: „ L’expression pour moi, ne réside pas dans la passion qui éclatera sur un visage ou qui s’affirmera par un mouvement violent. Elle est dans toute la disposition de mon tableau. La place qu’occupent les corps, les vides qui sont autour d’eux, les proportions, tout cela y a sa part.[7]

Spaţiile imaginate de Matisse sunt sinonime cu bucuria de a trăi, cu însăși fericirea. Și fie că sunt pline de calm sau de frenezie, ele se remarcă prin senzualitatea magică pe care o răspândesc. Dinamic şi static, jos şi sus, roşu şi verde, aici şi acolo, real şi magic, profan şi sacru sunt schemele contrarii pe care se întemeiază întreaga operă a lui Matisse. Nimic patologic, nimic morbid. Este o lume colorată şi frumoasă, veselă şi extrem de caldă. Şi chiar dacă omenirea se pregătea de un nemilos război, în acest timp, dincolo de fereastra atelierului lui Matisse se ţesea încet această altă lume…

Sursa foto: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/en/archive/a/a7/20100414201035!Matissedance.jpg

[1] George Besson, Matisse, Les Editions Braun , Paris, 1954, p.6.

[2] René Huyghe, Henri Matisse, Flammarion, 26 Rue Racine, Paris, 1953, p.6.

[3] Michael Aragon, Apologie du luxe, Editions d’Art Albert Skira, Genève, 1956, p.8.

[4] Renata Negri, Matisse and the Fauves, The Mc Call Publishing Company New York, 1970, p.10.

[5] Charles Baudelaire, Les fleurs du mal, Le Livre de Poche, Paris, 1989, p.34.

[6] Volkmar Essers, Henri Matisse, Taschen, Koln, 53, 2002, p.33.

[7] Raymond Escholier, Henri Matisse, Paris, Librairie Floury, 14, Rue de l’Université, 1937, p.98.