Alex. Ștefănescu 
Ideologia socialistă, care a făcut multe valuri în Europa în a doua jumătate a secolului nouăsprezece, a atins în treacăt și nesemnificativ poezia lui Eminescu. Poetul a valorificat din ea, sporadic, câteva elemente care îi conveneau din punct de vedere literar. În Împărat și proletar a conceput/parodiat discursul unui socialist pentru a-i opune reflecțiile unui împărat asupra plebei și a ajunge la concluzia că, privită de foarte sus, disputa dintre clasele sociale pare insignifiantă, ca aceea a unor furnici în iarbă. În Ta twam asi a prezentat diferența dintre o aristocrată și o femeie oarecare pierdută în mulțime ca pe un rezultat al hazardului, în sensul că fiecare dintre ele ar fi putut juca rolul celeilalte.
Un poem despre soarta unei fete sărace, condamnată, la figurat vorbind, la muncă silnică pe viață, este Viața (1879). Poemul, melodramatic și naiv-propagandistic, îl prezintă pe Eminescu – caz rar – făcând din sărăcie o tragedie, el, care cu atâta farmec, a scris o comedie a sărăciei (Cugetările sărmanului Dionis).
Prima strofă este o ironie la adresa unor fețe bisericești, care, din demagogie sau pentru că nu cunosc viața, propovăduiesc privarea de plăceri. Strofa, simplist-polemică, se remarcă doar prin folosirea unei rime rare: egumen-rumen:
„Când aud vre-odată un rotund egumen,/ Cu foalele-ncinse şi obrazul rumen,/ Povestind că viaţa e calea durerii/ Şi că pocăinţa urmează plăcerii -/ Mă întreb: «Acesta poate ca să ştie/ Cum este viaţa, cum cată să fie?»”
Înainte de-a o aduce în prim-plan pe nefericita cusătoreasă, poetul reconstituie, din detalii disparate (în special din sunete) viața de noapte a unui oraș:
„Noaptea scânteiază cu-a ei mii de stele,/ Varsă raze slabe pasurilor mele,/ Ulicioara-i strâmtă şi, din ziduri vechi,/ Vorbe, râs şi plânset sună în urechi;/ Glasuri rătăcite trec prin geamuri sparte/ Şi prin uşi închise, prin zidiri deşarte.”
Reprezentarea orașului seamănă cu aceea din Privesc orașul-furnicar, în care, la fel, mulțimea de case, străzi și oameni creează un sentiment de alienare întrucât fiecare individ în parte nu contează.
Singură, într-o cămăruță dintr-una din clădiri, o fată coase trudnic, la lumina lămpii:
„Colo, lângă lampă, într-un mic ietac,/ Vezi o fată care pune aţă-n ac;/ Faţa ei e slabă de-o paloare crudă,/ Ochii ei sunt turburi, pleoapele asudă,/ Degetele repezi poartă acul fin:/ Ea îşi coase ochii într-un tort de in;/ Vânătă-i e buza, lipsită de sânge,/ Ochiul ei cel turbur nu mai poate plânge.”
Ca de obicei, Eminescu descrie exact atât cât este necesar din scena imaginată de el pentru a o face vizibilă și înduioșătoare. Nicio informație nu este în plus. Fiecare are o contribuție la crearea unui ansamblu cu un puternic – cum se spune astăzi – impact emoțional. Încăperea este mică și, probabil, fără aer. Fata coase lângă lampă, de unde reiese că în iatac nu există altă lumină. Figura fetei are un aspect bolnăvicios. Și totuși tânăra cusătoreasă dă dovadă de hărnicie, purtând acul fin cu degete repezi. Munca în cămăruța întunecoasă îi uzează vederea (ce imagine expresivă: „Ea își coase ochii într-un tort de in”!). Fata este anemică, are buzele vinete. Și, cu ochii tulburi, nu poate plânge, ceea ce înseamnă că a plâns atât de mult, încât i-au secat lacrimile.
Până aici Eminescu a spus tot ce era de spus despre situația deznădăjduită a personajului său feminin. Și totuși poezia continuă cu un discurs patetic, care, în afară de faptul că este inutil, mai și strică emoția, creând impresia că suferința cusătoresei este folosită într-un scop propagandistic:
„La ce oare dânsa s-a născut pe lume,/ O sărmană frunză pe oceanu-n spume,/ O sărmană umbră, orfană şi slabă,/ De care-n mulţime nimenea nu-ntreabă?” – plus încă multe versuri de același fel.
Urmează, inevitabil, portretul, pitoresc, dar tendențios, al exploatatorului. Este vorba, cum era de așteptat, de un negustor veros, cu „briliante pe degete groase”. Nu exista nicio șansă de unu la o mie ca acesta să fie și un pasionat de pânzeturi și dantele fine, un iubitor de frumusețe, fiindcă așa ceva ar fi ieșit din logica propagandei socialiste, care vedea un dușman al poporului până și în deținătorul unei mori sau al unei căruțe cu cai.
(Un contemporan al lui Eminescu, cizmar și agitator socialist cu veleități de poet, Theodor Neculuță, născut în 1859 și mort în 1904, făcea în aceeași perioadă o profesie de credință din punerea la zid a celor bogați, considerați vinovați de viața grea a săracilor:
„Muncim bătuți și înjurați/ În lanțul vrerii voastre/ De mici copii ne ferecați,/ Cu munci de iad ne-mpovărați/ Și râdeți voi cei ne-ndurați/ De plângerile noastre.// Cruzimea voastră de păgâni Pe drumuri ne aruncă/ Când suntem bolnavi ori bătrâni,/ Căci vi-s mai dragi ai voștri câni/ Ca noi, când ni s-au dus din mâni/ Puterile de muncă!” etc. (Cor de robi)
Regimul comunist instaurat în România după 1944 avea să facă din Theodor Neculuță membru post-mortem al Academiei, în 1948, și să-i includă un volum de versuri de un dezolant amatorism – Spre țărmul dreptății – în populara colecție „Biblioteca pentru toți”. Elevii vor studia în școală versurile sale. Școli, biblioteci, cenacluri și case de cultură îi vor purta numele. În prezent nu mai știe aproape nimeni de el.)
După portretul negustorului odios, în Viața este inserată o nouă secvență din lunga jelanie a poetului distribuit în rolul socialistului ( rol de compoziție, cu totul nepotrivit lui). Noroc că lamentația se întrerupe în cele din urmă pentru a face loc unei istorisiri:
„În această viaţă de mizerii plină/ Singura-i amică este o albină,/ Rătăcită — ce ştii cum – în strada veche,/ Glasul îi pătrunse la a ei ureche;/ Deschizând fereastra, să intre o lasă/ Între flori să doarmă şi să-i stea în casă./ Se iubiră cele două proletare:/ O insectă-umană, una zburătoare.”
Ușor caraghioasă din cauza formulei „două proletare”, dar, în cele din urmă, înduioșătoare, istorisirea are subtilitatea ei. Prietenia cu albina nu este doar prietenie, ci și singurul licăr de erotism din viața tinerei solitare:
„Fata stând pe gânduri, vesela albină,/ Cu galanterie de buze-i s-anină,/ Ca şi când i-ar zice: «Au nu ştii tu oare/ Cum că a ta gură-i cea mai dulce floare?/ Căci tu eşti frumoasă, chiar ca şi o sfântă,/ Ochiul tău cel dulce şi umbrit mă-ncântă».”
După moartea previzibilă a fetei, singura care o veghează, iubind-o din tot sufletul ei de vietate minusculă, este din nou albina:
„În sicriu au pus-o. Faţa ei cea trasă/ Era adâncită, însă tot frumoasă./ I-au pus flori pe frunte… Corpul ei cel fin/ Ce nobil transpare din giulgiul de in!/ Fereastra-i deschisă: primăvara plină/ Pătrunde printr-însa; dar, biata albină/ În câmp nu mai fuge, ci-mprejur se poartă,/ Încunjură capul şi guriţa moartă;/ Ea zboară aproape şi tot mai aproape,/ Şi vrea cu amica-i de-odată s-o-ngroape…”
Unul dintre exegeții lui Eminescu, Mihail Dragomirescu, a remarcat valoarea modestă a poeziei și caracterul ei tendențios, folosind un ton excesiv de grav în pronunțarea sentinței: „Este compusă de un Eminescu în decadenţă. Vădeşte influenta socialismului, care, pe vremea publicării ei de către însuşi poetul [în realitate, n-a fost publicată de el, n.n.] în «Fântâna Blanduziei», era în floare şi zdruncinase echilibrul sufletesc al tineretului de pe acea vreme.” Tot Mihail Dragomirescu face presupunerea că modelul l-a constituit o poezie a unui englez, Thomas Moor (de fapt, Thomas Hood,), citită de Eminescu în traducere franceză: Chanson de la chemise.
Această desfășurare de informații și considerații de istorie literară este fastidioasă și dovedește o anumită lipsă de umor. Nu este cazul să recurgem la un asemenea arsenal de instrumente critice pentru a argumenta ceea ce vede toată lumea. Avem de-a face, pur și simplu, cu o poezie minoră, lacrimogenă, stângaci ideologizată, care – până și ea –, prin unele secvențe, face dovada inepuizabilei capacități a lui Eminescu de-a emoționa.
