Alex. Ștefănescu 
Straniul poem Noi amândoi avem același dascăl, sacadat și categoric ca sunetul unui metronom, datează din 1879. Unii istorici literari, bazați mai mult pe fler detectivistic decât pe dovezi, dar și câteva însemnări din jurnalul intim al cumnatei lui Titu Maiorescu, Mite Kremnitz, ne conduc la presupunerea că în acest an Mite Kremnitz i-a inspirat o pasiune trecătoare lui Eminescu. N-ar fi exclus ca poemul Noi amândoi avem același dascăl să fi fost scris anume pentru ea, cu atît mai mult cu cât se știe că discuțiile dintre poet și scriitoarea și traducătoarea germană, sigură pe ea, nu lipsită de o anumită morgă de descendentă a unei famii ilustre, luau forma unor polemici. Poemul Noi amândoi avem același dascăl poate fi replica finală, elaborată de poet în singurătate, dată lui Mite Kremnitz după o asemenea dispută.
Dar, la urma urmelor, ce contează? Poemul nu depinde de împrejurările în care a fost scris, are o valoare de sine stătătoare, constând în impersonalitatea sa neomenească, neliniștitoare. El provoacă impresia că este rostit de un sintetizator de voce:
„Noi amândoi avem acelaşi dascăl,/ Şcolari suntem aceleiaşi păreri…/ Unitul gând oricine recunoască-l./ Ce ştii tu azi, eu am ştiut de eri./ De-aceleaşi lucruri plângem noi şi râdem,/ Non idem est şi duo dicunt idem.// Tu zici că patria e-n decădere,/ De râs şi de ocară c-am ajuns;/ Când cineva opinia mi-ar cere/ El ar primi tot astfel de răspuns/ Ca de ruşine ochii să-i închidem:/ Non idem est şi duo dicunt idem.”
Transformarea dictonului latin într-un refren, repetat pe parcursul întregului poem, la sfârșitul fiecăreia dintre cele cinci strofe (de câte șase versuri) ale sale, îi conferă o autoritate maximă. Deși constituit dintr-un paradox, dictonul începe să pară un verdict dat de o instanță supremă.
Nu este același lucru dacă doi spun același lucru… În modul acesta elegant, dar decisiv, Eminescu încheie o discuție cu cineva care crede, ca și el, dar de pe o poziție diferită, că „patria e-n decădere”. Fair-play-ul său nu e total, pentru că, în realitate, poetul se favorizează pe sine. Spre deosebire de interlocutorul său, care privește cu dispreț decăderea patriei, Eminescu, deși nu contestă această involuție, o deplânge. El este implicat, suferă constatând dezastrul moral al țării, nu îl privește detașat, cu inevitabila cruzime presupusă de detașare.
Aparent avem aceeași opinie, dar în realitate e o prăpastie între noi – acesta este mesajul poetului tradus în limbajul nostru curent. Urmează o sistematizare a deosebirilor dintre preopinenți:
„Căci din adâncul gândurilor tale/ Răsare ură, din al meu amor./ Tu ai vrea tot să meargă pe-a sa cale,/ Eu celui slab îi sunt în ajutor./ Cu-acelaşi gând, noi totuşi ne desfidem:/ Non idem est si duo dicunt idem.// Pe mine răul, deşi râd, mă doare,/ Mă ţine liniştea vieţii-ntregi;/ Iar tu uiţi tot la raza de splendoare/ Ce-o varsă-asupra ta a lumii regi…/ Ş-ai vrea cu proprii mâni să ne ucidem:/ Non idem est si duo dicunt idem.”
Ce îi poate deosebi pe doi oameni care fac aceeași afirmație? Trăirea generată de acea afirmație. Ca și în Epigonii, unde Eminescu îi acuză pe contemporani de lipsă de idealuri și de un fel de frigiditate afectivă, exprimându-și preferința pentru entuziasmul fie și naiv al predecesorilor, în Noi amândoi avem același dascăl el invocă deosebirea dintre sufletul său și cel al personajului (probabil feminin) căruia i se adresează:
„E greu a spune ce deosebire/ Ne-a despărţit, de nu mergem de-a valma./ Şi s-ar vedea atunci fără-ndoială/ Când noi ne-am scoate sufletele-n palmă/ Ca-ntregul lor cuprins noi să-l deschidem;/ Non idem est si duo dicunt idem.”
Aproape nimeni nu înțelege, nici azi, această idee simplă a lui Eminescu.
