Literatura de azi 
Simţi că fuse-un zeu şi-ndată merse
La peţitori el arătos ca zeii.
Iar între peţitori cânta cu lira-i
Faimosul cântăreţ.
Ei stau în juru-i
Şi-i ascultau cântarea despre soarta
Cea jalnică ce le ursi Minerva
Aheilor la-ntoarcerea din Troia.
Din casa ei de sus luând aminte
Dumnezeiescul cântec Penelopa,
Copila preacuminte-a lui Icariu,
Înduioşată iese din odaie
Şi se coboară jos pe nalta scară,
Nu singură, ci întovărăşită
De două slujitoare.
Cum ajunse
La peţitori mândreţea de femeie,
Stătu pe pragul sălii măiestrite,
C-un luciu văl acoperindu-şi faţa.
Alături stau femeile-i cinstite,
Şi zise-atunci de lacrimi podidită
La înzeitul cântăreţ:
„Tu, Femiu,
Mai ştii şi alte cântece vrăjite,
Isprăvi de oameni şi de zei, slăvite
De cântăreţi.
Din ele cântă unul
La cei de faţă stându-le aproape,
Iar ei să-şi beie vinul pe tăcute,
Dar mântuie-acest cântec de durere,
Căci nu mai pot de jalea ce m-ajunse.
Mi-e dor în veci şi tot mi-aduc aminte
De sufletul acela, de bărbatul
A cărui veste merse pretutindeni
Şi-i răspândită-n Argos şi-n Helada.”
Dar chibzuitul Telemah răspunse:
„De ce tu, mamă, nu laşi după voie
Iubitul cântăreţ să ne desfete.
De-nvinuit doar nu sunt cântăreţii,
Ci Joe care-aşa cum vrea şi-i place
În lume fiecărui parte-i face.
Să nu ne fie cu bănat că Femiu
Ne viersuie-a danailor răstrişte,
Căci oamenii mai bucuros ascultă
Cântarea cea mai nouă ce s-aude.
Îndură-te şi-ascultă şi tu, mamă,
Că nu numai Ulise, ci şi alţii
Aşa de mulţi au mai pierit la Troia.
Dar du-te tu-n cămara ta şi vezi-ţi
De stàtive, de furcă, şi sileşte
Pe roabe ca să deie zor la lucru.
De cuvântări vor îngriji bărbaţii
Şi mai cu seamă eu, stăpânul casei.”
Uimită ea se napoie-n odaie;
Luase-aminte cu ce rost vorbise
Băiatul ei.
Suindu-se pe urmă
Cu roabele-mpreună ea în catul
De sus al casei, îşi plângea bărbatul
Cel dus de mult, până ce somn prielnic
Pe pleoape lin îi picură Minerva.
Homer, „Odiseea”
(traducere de George Murnu)
(fragment selectat de Odilia Roșianu)
