Warszawa

Visa frumos. Se întorsese de pe o parte pe alta, căutându-și un loc mai bun, ca vânătorul când ochește vânatul din bătaia puștii. O femeie tânără, cu o eșarfă albă la gât, aflată într-un automobil, a oprit când ajunsese în dreptul lui, s-a aplecat spre geamul deschis, să îl vadă mai bine, și-a țuguiat buzele roșii și l-a strigat pe nume: „Vergil!” Avea o voce cristalină, parcă era vocea unui duh bun, care avea să-i îndeplinească o dorință. El, cu un maldăr de mături la spinare, se îndrepta către piață. Cât era ziulica de mare, acolo avea să stătea, la umbră, cu ochii după mușterii. Îl cunoșteau piețarii și cârciumarii, unde intra să bea una mică, să reziste în tot zăduful. Toată viața strânsese ban pe ban să-și cumpere un automobil, cum scoseseră polonezii după război, asta era dorința lui, ce mândru ar fi fost în sat, să fi stat el țeapăn și să fi privit lumea cu gura căscată în norii de praf din urma lui, dar banii, cum îi strângea, se risipeau, erau ajutoarele, țiganii, pe care-i ținea toată iarna să-i facă măturile, e drept că nu-i plătea prea mult, un leu bucata și un leu șaptezeci și cinci de bani cusutul cu trei linii orizontale și finisatul. Asta era tot. Dar mâncarea, dar lemnele de foc și cărbunii? Nu erau bani?
Între loturile de pământ, la hotar, lumea punea mături. Creșteau înalte și drepte, sfredelind aerul. Vergil nu punea porumb, ci mături, din care obținea telul.
– Und’ te duci, Vergil?
– După scule.
Toată ziua pe drumuri, după scule. Îi trebuiau ațe în culori vii, roșii, albastre, verzi, să atragă cuconetul, să le ia ochii. Vindea măturile cu cincisprezece-douăzeci de lei bucata, dar cheltuia: trenul până la Giurgiu, biletul înapoi, berile, micii, mai se cinstea cu un prieten, că-și făcuse mulți, era un om cunoscut.
Nevastă-sa, o femeie scundă și ageră, învârtea în mână toată gospodăria. Avea cai, porci și orătănii. Grădină mare.
Oricât ar fi strâns, nu-i ajungeau banii pentru automobil, totul rămânea un vis al lui, dar uite că acum apăruse de nicăieri, direct lângă el, frumusețea aia de femeie, de aceea încetinise, să-i spună că i-a adus automobilul și că tot zbuciumul lui se sfârșise. O toropeală dulce îi cotropise trupul, maldărul de mături atârna greu și aproape că îl trăgea spre pământ, a lăsat măturile ușor jos, lângă un gard de fier, și-a luat pălăria în mână, a scos o batistă din buzunar și și-a șters mâna dreaptă, să nu-i atingă mâna femeii cu palma nădușită. Când, în sfârșit, a îndrăznit să întindă mâna, ea l-a tras brusc spre ea, în automobil. Se uita spre locul liber și nu îi venea să creadă, era gata să se așeze, dar, de emoție, a strigat cât a putut:
– Warszawa!
– Cine e aia? l-a întrebat soția, care tocmai intrase să-l trezească.
– Nu e nimeni, tu ești.
Din ziua aia, așa i-a zis nevestei, Warszawa. Era mândru că nimeni nu avea în sat o nevastă cu un nume atât de prețios. Dar ce știau vecinii, amărâții, că ei nu mergeau la oraș și nu văzuseră mașini Warszawa, având capota curbată, ca o coamă de cal cu aripi, gata să zboare. Ce știau ei, erau săraci cu toții.

(sursa foto: tehnicaagricola.md)