Marcel Vișa 
în ghereta de tablă cerșind geamuri, o ușă, vopsea
zgâlțâită de vânturile crude ale primăverii timpurii
de aerul limpede care înconjoară șerpește sloiurile de gheață
crescute din acoperiș ca niște dinți de mamut
stau de pază ruinelor comunismului
chircit pe cartoane de banane Dole
sub lumina rotundă a lunii
ce seamănă cu o veioză fără abajur
la capul unei mătuși bolnave de tbc
se văd departe acoperișurile Craiovei
aidoma unor cocoașe ascuțite de animal necunoscut
pe drum trec fantomatice căruțe spre Caracal
trase de iepe albe și slabe
mânate de fantomatici vizitii
le cer o țigară
ei nu mă văd nu mă aud
gonesc de parcă ar ajunge undeva înainte să fie înghițiți de
ceața lăptoasă ce se lasă în urma lor și îngroapă copacii
magaziile
remizele cu echipamente roase de șoareci
și măști contra gazelor
îmi scriu pe genunchi testamentul
aparatele cârâie la doi pași mai încolo
lângă tonele de moloz radiat de singurătate
scriu negru pe albul șifonat al foii de ziar
lanterna ofițerului de serviciu mă trezește din reverie
cobor spășit scările
ascunzându-mi tristețea sub coala de ziar
vreau să par bărbat
dar o amețeală nebună pune stăpânire pe mine
mă sprijin de balustrada de fier a foișorului
ea se topește sub strânsoarea mâinilor încinse de febră
simt gustul metalului topit
cad în groapa ce se cască subit în pământul înghețat de la picioarele mele
vortexul trage după el ceața care mă învăluie ca un giulgiu călduț
în cădere mă lovesc de bocancul greoi al ofițerului Castană
mă scutură zdravăn de moarte și mă duce-n arest
coala de ziar luată de vânt plutește între două zăbrele
sarcofag origami
