Dana Heuberger 
Dacă m-apropii prea tare, iar o să-mi latre ăsta în față și-or să mă năpădească așchiile sferturilor lui de adevăruri, poleite și asamblate cu nonșalanță într-un edificiu triumfalist, preamărind noua ordine, a Celor de tipul al treilea[1], a celor care trebuie – nu-i așa? – să stăpânească Lumea (să ne stăpânească odată, că prea ne-am luat-o-n cap!), doar pentru că li s-a spus, pe linie de partid-și-de-stat (statul-sluj, statul la pândă, sau statul de pază la monumentul Marilor lor Cuceriri nedemocratice?), că li se cuvine să troneze cu hotărâre peste tot și toate, împărțind agramat, dar consecvent și cu o completă incompetență, și chiar cu inconștiență, onoruri și iertăciuni (pentru cunoscători). Doar pentru că n-am fost atenți la timp, și n-am crezut că mai există vidul, după atâtea entuziasmante speranțe și după atâta trudă. După atâția ani…
O să mă-mbolnăvesc, dacă m-apropii, e clar, mai bine stau deoparte și tac, c-așa nici nu mă enervez auzindu-l aberând cu grație și nici nu mă contaminează cu părerile lui scrâșnite și pline de infatuarea Celui-care-are-întotdeauna-dreptate și al cărui ecosistem e singurul valabil. Și nu mai protestez, aștept să treacă valul. Cu celulele și cu visurile mele moarte cu tot. Mai cred încă în bunătate și în meritocrație, însă calculele îmi dau cu virgulă și am decis să nu m-apropii, dacă tot n-are sens, să mă conserv pentru acele (îndepărtate?) zile în care ceea ce le mai pot eu oferi celorlalți va conta din nou. Tot n-am să emigrez.
Încerc, în așteptare, să nu mă virusez. Să-mi pun o altă mască? Impasibilă? Irascibilă? Lozincardă? Știu: e preferabil să fie cea suavă, cu multă mascara(dă). O revopsesc.
Nu îl atinge, fii atentă și nu te murdări! Ia spală-te pe mâini! O să te-mbolnăvești, și ce ne facem? Doar nu vrei s-ajungi în spital? Ai grijă, că-i epidemie, nu mânca de la alții! Și nu te-apropia! Că bine zicea mama…
Tac și respir pe vârfuri, până și gândurile mele fac valuri cuminți și mute, aproape opace, pitite pe după privirea-mi incertă, inertă. Și sper să nu mă deconspire nici măcar ultima umbră de spumă. Tac și de-abia clipesc, că poate așa nu mă mai intostică ăștia, după cum perora nenea Vasile în zilele cele vechi și atât de confortabile în care eram convinsă că toate calamitățile cunoscute sau neștiute de nimeni sunt teoretice, ori nu mă privesc, sau sunt simple exagerări, ori li se întâmplă doar acelora care nu sunt destul de îndrăzneți sau nu au suficient fler ca să le evite, nu și prețioasei de mine.
Stau la o distanță cât mai convenabilă, și tac. Și mă întreb, ce e mai periculos, binele făcut rău, sau răul făcut bine? Mie mi se pare că primul îl generează pe cel de-al doilea. Metodic, temeinic, cu hotărâre și chiar cu voioșie.
Ne credem hackeri, uneori. Intangibili haiduci stelari. Gândim binar, în termeni de unu sau de zero. Și dacă adevărații viruși suntem chiar noi, și am cuprins, ca o implacabilă molimă, boțul ăsta de astru pe care ne imaginăm că ne trăim (în plină glorie) viețile și pe care nu facem decât să-l poluăm cu reziduuri acre de plastic și de gânduri?
[1] Există oameni de trei categorii. Liderii de tipul întâi își aleg colaboratorii din aceeași categorie, fiiindcă (apreciindu-le calitățile și fără să se simtă eclipsați de ele) sunt convinși că împreună vor face ca lucrurile să progreseze mult în direcția dorită. Liderii de tipurile doi și trei își aleg colaboratorii doar din categoria a treia…
(După o discuție cu domnul Mircea Flonta)
