Aram locul din capul viei. Leana, iapa noastră, era toată o spumă. Locul mic. Tata pornise de pe margini și ținea coarnele plugului, iar mama arunca boabele de porumb. Peste un timp aveau să iasă cocenașii. Să nu rămână locul sterp, ziceau. Nici nu aveau nevoie de mine. Mă luaseră să văd cum se ară, să mai vorbim despre viețile noastre.
„Mergi să arăm locul din capul viei ?” „Merg.”
Era în asfințit. Simțeai cum seara se așază pe câmp, la odihnă. Broaștele orăcăiau în vale. Apa sclipea. Pe câmp, nimeni. Doar noi și un vânticel moale.
Rămăsese locul din mijloc de arat când m-am împiedicat de-o lobă și am căzut. Am văzut cum calul venea spre mine, dar nu mai aveam timp să mă ridic. „Îmi omori fata”, a țipat mama.
Toți o iubeam pe Leana. Ne da să mâncăm, dar, dacă e să alegi dintre om și animal, alegi omul…
Putea să mă calce pe piept, să mă strivească, atâta m-a atins, pe laba piciorului drept. M-a lovit puțin cu potcoava, că era potcovită la picioarele din față. O vreme m-a durut, tata mă întreba „Te mai doare piciorul?” „Puțin.” „O să-ți treacă, a fost asuprit.”
Nu i-am purtat ură calului. M-a ocolit cât a putut. Era toată o spumă, locul mic, brazdele scurte, ca un labirint în care te pierdeai, pământul.
Cristina Crețu 03.03.2019
Labirintul
