În absența tatălui – 23
Cu o zi înainte de defilare a apărut în clasă un bărbat înalt şi subţire, cu o haină bleumarin şi gulerul cămăşii răsfrânt, însoţit de tovarăşul director care ne-a spus că tovarăşul propagandist de la oraş vrea să se asigure personal, în fiecare clasă, că noi, elevii, înţelegem importanţa defilării de-a doua zi, când întreaga clasă muncitoare îşi poate arăta bucuria pentru realizările obţinute sub conducerea neînfricată a partidului. Ne-a mai spus că nu se admit absenţe, şi că fiecare trebuie să fie îmbrăcat corespunzător, adică în uniforma de elev, cu cravata roşie, pe care văd că nici acum nu o poartă toţi elevii.
E vreunul care n-a fost făcut pionier, a întrebat activistul,
Fane s-a ridicat imediat în picioare, mai să dărâme banca şi stârnind hohotele noastre,
linişte, vă rog, a spus activistul,
linişte, a întărit tovarăşul director,
poţi să-mi spui de ce nu ai fost făcut pionier, a întrebat activistul,
note proaste la purtare, a răspuns milităreşte Fane,
aha, mai e cineva în situaţia asta, adică mai e cineva care n-a fost făcut pionier,
am ridicat mâinile eu şi Florin,
tovarăşul director s-a aplecat la urechea activistului şi i-a şoptit ceva, acesta a dat din cap de mai multe ori, i-a şoptit la rândul lui ceva la ureche tovarăşului director şi pe urmă ne-a zis,
veţi fi primiţi şi voi doi curând în rândurile pionierilor, dar în mod excepţional vă cer să participaţi şi voi mâine la defilare, veţi primi până la sfârşitul orelor de la tovarăşul director aici de faţă câte o cravată roşie, pe care s-o purtaţi cu mândrie până vă va fi oferită într-un cadru solemn, iar ceilalţi care au uitat-o acasă ori o ţin în ghiozdane să ştie că fac o greşeală amarnică, abia mă abţin să nu cer sancţionarea lor drastică, cravata roşie e un simbol de care nu vă puteţi bate joc, e sângele vărsat de ilegalişti pentru ca noi toţi să avem astăzi o viaţă mai bună, aşa că ţineţi minte şi băgaţi-vă minţile-n cap,
şi a ieşit furios, urmat de tovarăşul director, care a spus în prag,
mă întorc mai târziu,
şi chiar s-a întors, să ne dea cravatele roşii, mie şi lui Florin, dar n-a fost nicio ceremonie, nici măcar nu ni le-a legat el la gât sau nu ne-a strâns mâinile, cum văzusem că se face, se grăbea să ne repete că a doua zi trebuie să fim îmbrăcaţi cum trebuie, la ora 6, pe strada cutare şi-a plecat.
Nu-nţelegeam de ce trebuia să ne adunăm atât de devreme, rândul nostru să defilăm ar fi fost cam pe la ora 9, după armată, dar ordinul era ordin, noroc că strada pe care trebuia să ne strângem nu era departe de casă, dar până am ajuns acolo nu mi-a venit să cred ce vedeam, toate străzile erau pline de oameni aşteptându-şi rândul să se încoloneze, fiecare grup era o altă întreprindere, am fost convins că pe undeva nu departe trebuia să fie şi mama de care abia mă despărţisem, unii aveau steaguri, alţii pancarte cu fel şi fel de lozinci, alţii portrete ale conducătorilor de la Bucureşti, dar şi cu Marx, Engels, Lenin şi Stalin, am rămas pe locul pe care ne-am strâns mai mult de-o jumătate de oră, din când în când cineva care trecea de la grup la grup dădea nişte ordine, probabil avea grijă de traseu şi la un moment dat ne-a spus să pornim, numai noi, elevii, muncitorii au rămas pe loc, şi am luat-o pe strada largă paralelă cu bulevardul cu castani, spre Gara de Sud, pe drum ne-am întâlnit cu alte grupuri de elevi, de la alte şcoli, le-am văzut şi pe vecinele mele care învăţau la şcoala centrală de fete, am zărit-o şi pe Catrinel, care-mi plăcea, dar nu m-am putut apropia de ea, n-aveam voie să ne amestecăm grupurile de şcoli, eram aşezaţi într-o ordine pe care n-o înţelegeam, ne-am oprit, am pornit din nou, iarăşi ne-am oprit şi într-un târziu am ajuns la Gara de Sud, am intrat pe bulevardul cu castani, de unde urma să pornim în sens invers, spre centru, acolo am fost aşezaţi câte nouă pe rând, cineva ne-a dat tuturor steguleţe roşii, cu care trebuia sa fluturăm cât putem de mult când ajungem în dreptul tribunelor, şi am aşteptat. La capătul primului rând îşi făcuse apariţia profesorul de sport, cu un fluier în gură, care a strigat la noi,
bă, neisprăviților, ascultaţi la mine, când pornim, eu o să-ncep să fluier, uite aşa, şi ne-a arătat, voi mergeţi toţi în ritmul pe care-l fluier eu, aţi înţeles, să nu mă faceţi de râs că vă ia mama dracului, şi când ajungeţi în faţa tribunei, capu’ la dreapta toată lumea, şi toată lumea strigă din toţi bojocii ura, s-a-nţeles,
’nţeles, s-a auzit ca un tunet,
şi chiar aşa s-a întâmplat, când am pornit în sfârşit, după vreo oră de aşteptare în care ne aşezasem care pe unde putea, ba pe caldarâm, ba pe trotuare, profesorul de sport ne-a aliniat din nou,
porniţi, a strigat el, şi-a început să fluiere,
şi după vreo jumătate de kilometru sau mai mult ne-am apropiat de tribune, se vedeau una într-o parte, mai mare şi mai înaltă, cu mai multe steaguri, îmbrăcată toată în roşu, cealaltă, în faţa ei, de partea opusă a bulevardului, şi ea îmbrăcată în roşu, dar mai mică, acolo şedeau oaspeţii,
atenţie la mine, a strigat profesorul de sport, pas de defilare,
şi-am început să batem pasul cum fusesem învăţaţi, în ritmul fluierului, pe care abia de-l mai auzeam, ne-a luat câteva clipe până să ne potrivim paşii şi să călcăm toţi în acelaşi timp, dar am reuşit, pe măsură ce ne apropiam se auzea tot mai tare fanfara de lângă tribună, care nu înceta o clipă să cânte un marş, iar cineva striga la un megafon cine se apropie, acuma defilează şcoala cutare, acuma defilează elevii şcolii cutare, n-am auzit şi numele şcolii noastre, probabil eram prea încordat,
atenţie la mine, capul la dreap-ta, a strigat profesorul, şi am întors toţi capul spre tribuna oficială, strigând ura şi continuând să batem pas de defilare, ne ajuta şi muzica fanfarei, era exact un ritm de defilare, fluturam steguleţele cu sârg, nişte mutre din tribuna înaltă făceau cu mâna, habar n-am dacă ne făceau nouă cu mâna, sau aşa li se spusese şi lor, şi-ntr-o clipă am trecut de tribună, profesorul de sport a fluierat scurt,
pas de voie, a zis,
adică puteam s-o ştergem acasă, a-ntrebat Lalu,
bă, plodeo, a strigat profesorul, o ştergi acasă când îţi spui io, acuma mergi înainte, nu vezi că vine coloana peste tine, vrei să te calce în picioare, o să dau eu risipirea mai încolo,
aşa că am mai mers o bună bucată de drum, am trecut de casele păzite de soldaţii sovietici şi am ajuns aproape de centru şi abia acolo profesorul de sport ne-a spus că putem pleca acasă şi ne-am risipit imediat.
(din romanul „În absența tatălui” apărut la Editura Leda, 2009)
(sursa foto: striblea.ro)