Soldați și împușcături

În absența tatălui – 22

Am trăncănit o vreme şi pe urmă ne-am despărţit pe grupuri, îndreptându-se spre case, şi cu mine mai mergeau încă vreo patru, care locuiau în aceeaşi zonă, Dan, Radu, Lalu şi Fane, Florin s-a dus singur, avea o treabă, dar mie îmi părea bine, aveam un cui împotriva lui, era un băiat de treabă cât şedeam numai noi doi de vorbă, dar îndată ce mai apăreau în jur alţi doi, trei, voia să se dea cocoş, nu ne scotea pe niciunul din porecle nesimţite, mie îmi spunea ţăran cu păr pe limbă, hodoronc-tronc, fără nicio legătură cu ceva, multă vreme m-am gândit să-l bat într-o zi până înţelege să înceteze, dar mi-am dat seama că era prea pornit şi n-aş fi rezolvat nimic, şi nici nu eram sigur c-o să-l înving. Când a ajuns în dreptul casei lui, lângă Roxy, Dan a zis şi el că rămâne acasă, că trebuie să se ducă cu soră-sa mai mare nu ştiu unde, aşa că ne-am continuat drumul şi mai puţini.

În dreptul bisericii catolice, Radu a zis că ne duce el să ne-arate ceva ce n-am mai văzut, am străbătut un gang între două străduţe şi-am ieşit lângă casele cu mai multe etaje construite înainte de război pentru inginerii şi maiştrii care lucrau la sondele de petrol sau la rafinărie, într-una dintre ele ştiam că locuieşte şi Catrinel, o fată de care îmi plăcea tare mult, dar n-am văzut-o, şi ne-am continuat drumul, am ajuns la un teren împrejmuit cu sârmă, despărţit la mijloc de o plasă din aţă,

aici juca tata tenis, a strigat Lalu, m-a adus şi pe mine o dată, când eram mai mic, dar acuma nu mai joacă, zice că nu-i voie,

aiurea, l-a contrazis Radu, să-i vezi cum joacă în fiecare duminică,

terenul era închis cu o poartă prinsă cu un lacăt mare, n-aveam cum să intrăm, dar nici nu venisem pentru teren, Radu ne-a dus mai departe.

Nu departe de terenul de tenis, în partea străzii care continua cu case obişnuite şi mulţi copaci, era un loc viran, cu dâmburi mari şi tufe de scaieţi şi bozii, şi pe el o coşmelie de tablă şi scândură în jurul căreia se învârteau câţiva câini care s-au oprit din învârtit când ne-au văzut şi-au început să latre.

Ăştia latră până iese nebunu’, a spus Radu, şi se vedea că mai fusese pe-acolo, eu zic să stăm pe loc, să nu se repeadă şi să ne-alegem cu nişte găuri în burtă de la injecţii.

Am stat.

Ce-o să vedem, a-ntrebat Lalu,

nu ştiu, a spus Radu, omul ăsta stă de la război în coşmelia asta, strânge lemne de foc de peste tot, cu care se-ncălzeşte, lumea îi spune Nebunu, dar eu nu cred că e nebun, zice c-a fost pe front până dincolo de Don şi ca prizonier până-n Siberia şi dacă avem noroc şi e-n zi bună ne povesteşte din prizonierat, din care nici el nu ştie cum a scăpat, dar nu trebuie să luăm de bune tot ce spune, tata mai zice că nu se poate să fi fost chiar aşa acolo, dar tot merită să-l asculţi.

Cred că ne imaginam fiecare cam cum o fi arătând omul.

Ar fi trebuit să-i ducem o sticlă cu rom, a mai spus Radu, nu vrea altceva,

de unde bani, am întrebat eu,

asta e, a zis Radu, o să-i cer lui tata şi-o să-i duc eu data viitoare.

După o vreme a ieşit din coşmelie un bărbat potrivit de statură, cu un ciomag în mână, a zbierat la câini să tacă şi s-a lăsat imediat linişte, toţi câinii s-au dus mai departe, s-au aşezat cu botul pe labele din faţă şi doar mârâiau, în timp ce bărbatul s-a întors spre noi, agitând ciomagul şi atunci i-am văzut faţa palidă, cu barbă mare şi păr mare şi încâlcit, era îmbrăcat într-o haină militară deschisă sub care se vedea o flanelă de corp împuţită, pantalonii erau tot soldăţeşti, avea în picioare nişte bocanci fără şireturi, şedea pe loc şi ne privea cu atenţie şi când privirile i s-au oprit pe Radu, cred că l-a recunoscut, s-a îmblânzit brusc, a lăsat ciomagul şi s-a aşezat pe un bolovan pus lângă intrarea coşmeliei. Ne-am apropiat, dar nu s-a aşezat niciunul, ne era cam teamă, bărbatul a-nceput să cioplească un băţ lung cu un cuţitaş cât palma, nu se uita deloc la noi, doar la băţul lui, de parcă n-am fi existat, între timp şi câinii se liniştiseră.

A trecut aşa multă vreme, şedeam ca proştii acolo în picioare, începusem să mă-ntreb de ce ne-a adus Radu acolo, nu zicea nimic şi nici bărbatul, când l-am auzit mormăind,

n-am chef să-ţi spun nimic astăzi,

venim altă dată, s-a grăbit să zică Radu,

n-o să mai fie altădată, a zis bărbatul, după multă vreme, credeam că n-a auzit, sau asta a fost toată discuţia,

de ce, a întrebat Radu,

simt c-or să mă salte, a spus bărbatul, cineva le-a zis că am memoria prea bună şi spun ce-a fost acolo,

şi ce-i rău în asta, ne-am mirat noi,

habar n-aveţi, e doar caş la gura voastră, a zis el, şi ne-a arătat băţul la care cioplise, era o suliţă de toată frumuseţea, îl vrea careva, a-ntrebat, l-am cam fi vrut, dar ne codeam să-i spunem, o să vi-l dau tuturor, e o suliţă bună la multe şi-a aruncat-o înspre noi, ne-am speriat şi-am dat înapoi, dar el cumpănise bine mişcarea, băţul a făcut un arc prin aer şi s-a înfipt în pământ exact la un pas de locul în care şezusem toţi patru, luaţi-l, e pentru voi, dar abia l-a apucat Lalu şi s-a auzit un uruit din ce în ce mai mare şi pe stradă a apărut o maşină militară care a oprit în faţa maidanului, din ea s-au dat jos în grabă câţiva soldaţi sovietici, în frunte era un român în haină de piele, au intrat pe maidan, câinii au sărit de pe labele lor şi s-au repezit în faţă lătrând înspăimântător, acum abia vedeam că sunt cinci, mari şi flocoşi, rânjeau fioros, am înlemnit şi probabil nici soldaţilor nu le era prea bine, s-au oprit, cel care-i însoţea i-a spus bărbatului să-şi potolească câinii, tot or să-l ridice, nu ca data trecută, adică mai fuseseră o dată, cine ştie când, dar bărbatul nici măcar nu s-a clintit de pe bolovanul lui şi cel care-i însoţea pe soldaţi s-a răstit la noi,

ce dracu căutaţi aici, vreţi să vă pierdeţi şcoala, valea,

noi am dat înapoi şi am ieşit în stradă, fără să ne luăm rămas bun de la bărbatul care continua să stea pe bolovan şi să privească liniştit,

câinii nu se potoliseră, lătrau din ce în ce mai înverşunat, se repezeau la soldaţi şi dădeau înapoi, apoi se repezeau din nou, erau din ce în ce mai aproape şi ei rămăseseră pe loc şi atunci unul a îndreptat arma spre dulăul cel mai apropiat şi l-a împuşcat, a răsunat toată strada, am înmărmurit de imensitatea zgomotului, ce auzisem prin perete când fusese împuşcat tânărul securist era floare la ureche, dar şi mai mult m-a înspăimântat cum a sărit sângele din capul câinelui, ca o fântână arteziană cu mai multe şuvoaie, a urmat un schelălăit scurt, o fărâmă de clipă, sau aşa ţin minte şi lătrături şi mai înverşunate, şi pe urmă o altă împuşcătură, parcă mai răsunătoare, altă fântână arteziană roşie şi alt schelălăit scurt şi pe urmă câinii rămaşi au luat-o la goană dincolo de locul viran, printre uluci, cu cozile între picioare, soldaţii s-au apropiat împreună cu cel care-i însoţea de bărbatul care continua să stea pe bolovan, unul l-a lovit zdravăn cu patul puştii după ceafă, era furios, era chiar cel care împuşcase câinii,

nu e nevoie, mi s-a părut că spune bărbatul,

zice că merge de bună voie, a spus însoţitorul,

l-au săltat şi l-au cărat ca pe-un pui la maşină şi-au demarat val-vârtej, nu ne-a aruncat niciunul vreo privire, de parcă nu eram, acolo, la colţul străzii.

(din romanul „În absența tatălui” apărut la Editura Leda, 2009)